“Kondrad se intoarse si privi in spate. Convoiul pe care-l conducea, se tara ca un sarpe urias, cu unduiri molatice. Se indreptau spre pamanturile care-i v-a primi si care de acum vor fi totul pentru ei: patrie, familie, avere. Toate visele ramase, tot ce mai sperau va fi “acolo”. Cu toate acestea, Kondrad era rezervat la gandul: cum ii va primi populatia bastinasa?
Ca slujitor al Ordinului Teutonic, Konrad a avut o viata foarte agitata, foarte instabila, uneori era aproape de moarte, alteori era jefuit, nu de putine ori luand totul de la capat ca sa ajunga unde-i astazi. A dat multe lupte, in locuri departate, cu rost si fara rost. Acum vremurile acelea erau departe. Acum era aici, pe aceste pamanturi de nedescris, cu oameni care-i par prietenosi pe niste pamanturi alduite. De fapt, ori cum vor fi fiind oamenii de pe aceste meleaguri, pentru ei, pentru teutoni, acesta era ultimul popas.
Cand Ordinul Teutonilor a degenerat si nu i-a mai incaput Accra si nici alte locuri, cu totii s-au straduit sa-i desfiinteze, sa-i jecmaneasca, sa-i imprastie in lumea larga, de la regi si pana la Papa. Nimanui nu le mai erau folositori, toti se grabeau sa se descotoroseasca de fostele “unelte” care au devenit puternice, aveau pareri proprii, si-si puteau impune cu sabia, punctul de vedere. Acesta a fost sfarsitul. Nimeni nu avea nevoie de-o forta care nu-i era subordonata. Folosindu-se de fel de fel de siretlicuri, alimentandu-le lacomia si orgoliile au reusit sa-i desparta, sa-i dezbine, sa-i imparta in grupuri mici, care erau asimilate de seniori si de regi pentru paza si apararea feudelor lor. Cand Regele Arpad a dat renumitele-i diplome, Kondrad si-a dat seama ca i-a fost facuta ultima oferta si pierderea ei era echivalentul pierderii lor. Cu cei pe care-i avea in subordine s-a prezentat si el la Arpad, jurandu-i credinta si angajandu-se sa-i pazeasca avutul din acea parte de lume, de unde-si extragea o parte din avutie, din aur, la acele mine din Ardeal. Pentru serviciile acestea, Kondrad va primi o galerie in mina respectiva si pamanturi pentru intemeierea gospodariilor. Toate donatiile erau din patrimoniul Coroanei, obtinute prin diferite mijloace si care, acum erau stapanite de rege. Incantat de aceasta oferta, dealtfel unica, Kondrad si-a luat camarazii, robii si specialistii care urmau sa-i asigure exploatarea propriilor averi si evident si paza tinutului si a averilor Coroanei si a plecat. Pentru a evita o revolta sau relatii dusmanoase intre oamenii lui, intre robi, le-a promis tuturor ca loialitatea fata de el, va insemna dezrobirea dupa zece ani lucrati in slujba regelui dupa care, fiecare va lucra liber pentru inavutirea sa si a familiilor lor.
Aceasta a fost la plecarea din Buda. Acum erau departe si rotile carutelor scartaiau jalnic sub povara incarcaturilor. In carute se gasea tot ce aveau nevoie pentru lucru dar si bogatiile teutonilor lui Kondrad, primite, jefuite sau cucerite in patruzeci de ani de lupte si maceluri in slujba unuia sau altuia, prestati de el si de camarazii lui cu care si-a impletit viata si sangele pana acum. Diploma arpadiana le-a fost de real folos tuturor teutonilor care au vrut sa se serveasca de ea. Fiind destabilizati si dezradacinati din locurile natale, acum li se oferea o posibilitate certa de stabilizare. Acum, la apropierea batranetii, cand slabiciunile isi faceau aparitia, cand vechile rani incepeau sa-si semnalizeze prezenta, exista o dorinta de-a avea un loc al lor pe pamant, loc unde sa-si poata odihni ciolanele, pe care le-au purtat prin locuri si batalii pe trei continente.

Primind titlul de Magistru, Kondrad avea ca sarcina, in afara de paza, si convertirea populatiei bastinase la crestinatatea catolica. Ori lucrul acesta nu-l magulea de loc, intrucat cunostintele sale despre marii cuceritori ai lumii ii spuneau ca ori unde s-a incercat aceste lucruri, populatiile bastinase au opus o darza rezistenta. Kondrad se gandea ca timp este pentru toate. Dupa ce va vedea care-i situatia in acest oras cetate o sa gaseasca el o posibilitate de-a actiona nonviolent. De fapt, pe rege il interesa in primul rand sa-si primeasca aurul, daca-l avea, celelalte mai puteau astepta, deci nu erau motive de ingrijorare.
– Dragul meu, ce te framanta? il intreba Kunigunda, sotia lui, care-l ajunsese din urma.
– Baroana nu-i in caruta?
– Am amortit si parca s-a lasat si frig. Am venit sa calaresc alaturi de dumneata, sa mai alung frigul si amorteala.
– Ai dreptate, Doamna. S-a racorit. Se simte apropierea muntilor.
– Cum ii simti, daca inca nici nu se vad?
– Nu se vad, dar seara, curentii de aer coboara din munti la campie. Frigul acela-l simtiti, baroana.
– Unde ai hotarat urmatorul popas, Kondrad? Unde vom innopta, de fapt?
– De aceasta data nu vom mai innopta in camp deschis. Popasul il facem in cetate, la Dabaca. Ei ne vor gazdui. Vom fi oaspetii comandantului Craciun. Cu el m-am vazut doar pe campurile de lupta. Dar, din cate stiu, oamenii acestor locuri sunt bravi in toate. M-as bucura ca si tu, baroana, sa te simti bine impreuna cu ei, ca oaspete a lor.
– Kondrad, ce a vrut sa spuna Ditrich la Szolnok?
– Cred ca baiatul acesta, ca nu-i pot spune altfel, daca eu l-am crescut si format ca teuton, de cand l-a intalnit pe Hertzel, continuu este nemultumit, irascibil, gata de harta. Posibil ca Hertzel sa-i fi “bagat in cap” ca lui i s-ar fi cuvenit, sau ca el ar fi in drept sa fie magistru, si nu eu. Sau poate alte idei de genul acesta.
– Bine, dar e posibil ca propriul tau ucenic, fosta ta sluga, sa-ti fie stapan? Asta-i adevarata nerusinare! Cum isi permite?!
– El nu si-ar fi permis daca Hertzel nu l-ar fi “prelucrat” si apoi si noi, si toti dealtfel, despre propria noastra persoana avem pareri deosebit de bune. El de ce nu le-ar avea? Abia atunci cand suntem confruntati cu altii, cand ne dam seama cum ne vad altii, ne mai scade orgoliul si cu regret ne dam seama, ca de fapt nu suntem chiar asa de grozavi, cum ne-am crezut, cum am fi vrut noi sa fim.
– Mda, asta cam asa este, aproba Kunigunda.
– Baroana, duceti-va si va pregatiti, deja se vad turnurile Cetatii Dabaca, locul nostru de popas din seara aceasta.
– Bine, Magistre, ma retrag!
Kondrad dadu o comanda puternica: Stai! Coloana se opri moale.
– Ditrich si Hertzel, sa vina la mine!
– Am sosit! strigara amandoi deodata.

– Luati steagul Solului si va prezentati la portile Cetatii, rugandu-i de gazduire, pentru oamenii Magistrului Kondrad!
– Asa vom face! Si-au disparut in tropot de cai ce trageau dupa ei un nor de praf. In intampinarea lui Kondrad si a oamenilor sai, sosi insasi Craciun, comandantul Cetatii Dabaca, cel care le oferi, ca semn al ospitalitatii, paine si sare.
– Multumesc, comandante, dar nu trebuia sa te deranjezi chiar Domnia Ta, ii spuse foarte magulit de acest gest, Kondrad.
– Pentru un vechi camarad, toata stima si pretuirea mea, pe care-o insotesc si cu urarea de “Bun venit la noi in ospetie”!
– Dane, iti multumesc foarte mult! N-am stiut ca intalnirile noastre razboinice ne-au adus noua atata pretuire in ochii dumnitale.
– Noi stim sa pretuim camaraderia. Sper din suflet ca toti s-o inteleaga la fel ca noi.
– In aceasta privinta sa nu-ti faci probleme, Dane. Orice soldat pretuieste un gest de frateasca camaraderie.
– Deci fiti bine veniti la noi si va rugam sa luati parte la petrecerea pe care am organizat-o in onoarea sosirii voastre. V-am asteptat si stiam mai demult ca va vom avea oaspeti, asa ca ne-am straduit sa va facem o bucurie.
– Iti multumesc inca odata pentru bunavointa, ospitalitatea voastra este mai presus de asteptarile noastre.
Dan Craciun ii conduse pe Kondrad si pe Kunigunda in odaile lor sa se primeneasca si apoi ii pofti sa coboare la petrecerea data in onoarea lor. Erau cam obositi. De dimineata erau “in sei”, dar o cinste asa mare nu numai ca nu se putea refuza, dar parca le-a alungat toata oboseala din ei.
Magistrul impreuna cu Kunigunda, in mare tinuta, au coborat in curtea Cetatii, unde de jur imprejur erau asezate mese din lemn masiv de brad. Mese pentru toate gusturile si rangurile. In capul mesei, alaturi de Craciun, Dan si Kondrad cu sotiile lor, au fost invitati si capeteniile din cetate si comandantii teutoni, Ditrich si Hertzel. Intr-un colt, erau cinci muzicanti, care incantau cu niste cantece bazate pe note intregi, unduitoare, linistitoare. Felul acesta de muzica de menestrel a tinut doar cat s-au servit bucatele. Dupa aceea, muzica s-a schimbat cu totul. Au inceput sa cante cantece de joc, barbatesti si de perechi, de-o iuteala si de-o precizie deosebite, sufocante. Melodiile, dupa cum spuneau ei, erau vechi melodii si cantece razboinice ale strabunilor lor, si ei aprigi la razboaie dar si in viata. Kondrad, ascultandu-le melodiile, unele blande si linistite ca unduirile Samusului, altele sufocante, iuti, repezi ca o furtuna ce pica din senin, incepea sa intuiasca sufletele acestor primitori si bravi soldati. Indoielile ce-l macinau, incepeau sa nu mai fie asa de negre, cum erau la plecarea lor din Buda. Trebuie sa spunem ca Magistrul Kondrad, care avea o experienta de viata cat zece vieti ale unui muritor de rand, a fost pur si simplu uimit de oamenii acestor plaiuri.