– Sa te ia dracu! Cu dosarele tale cu tot! Si pe cine le-a inventat! Dar tu nu ai impresia ca ti-ai ascuns puscaria in dosul prieteniei noastre?
– Nu…Nu! Nu am aceasta impresie intrucat, dupa cate ai vazut, i-am povestit si savantului si ti-am povestit si tie in aceasta noapte. Si, mai mult, as povesti oricui mi-ar cere, ca sa invete oricine este pe cale sa greseasca…acela sa-si aduca aminte de mine, de mine si de Crucea mea! Tu nu stii cat ma doare si acum…acum, ca au trecut saisprezece ani de atunci, ca pentru a ma culca cu o femeie a trebuit sa-mi moara doi ortaci, Alexandru si Stet. Toti lingvistii iti explica faptul ca termenul “dor” este intraductibil. Ei bine, nu este singurul cuvant! Mai este unul si acela este cuvantul “ortac”. Este un cuvant care este mai presus de toate cuvintele, de grade de rudenie, de prietenie, de filiatie. “Ortac” inseamna prelungirea propriului tau eu…si asta nu in sensul orgoliului, ci in protejarea ta, a vietii tale, in imbunatatirea traiului tau, in sustinerea ta. Aceste lucruri familia le face daca are chef prietenul, daca nu-l “angajeaza” o prietenie mai “mare”. Numai un ortac este o proiectie sigura si continua, indiferent ca-s frumos sau urat, indiferent ca-s slab sau gras, ortacul intotdeauna ma va veghea, el pe mine si eu pe el si aceste sentimente sunt asa de frumoase incat merita sa le raspandesti in toata lumea si in viata de zi cu zi, in munca. De fiecare data, atunci cand relatez aceasta intalnire, sufletul meu se indurereaza si parca retraiesc acele momente groaznice, in care eu, inconstient, le-am curmat zilele ortacilor mei.
– Mai, Andrei, eu nu am vrut sa te supar, sa te intristez, dar parca iti face o placere sadica sa retraiesti acele clipe, sa te chinuiesti cat mai cumplit psihic. Nu ar fi bine sa mai schimbi si tu aceasta maniera de-a povesti, de-a te autoflagela?
– Stii, am fost la petrecerea prietenului tau si fara sa vreau, din poveste in poveste, am inceput sa fac o analiza a trecutului meu. Mi-am dat seama de acest lucru in momentul in care tu mi-ai atras atentia ca ma autoflagelez.
– Si… si nu-i adevarat?
– Tot ce se poate, dar doresc sa-ti spun ca starea aceasta, observata de tine n-are nimic comun cu autoflagelarea.
– Imi spui tu mie?!
– Te vad foarte convins de cunostintele tale, numai ca, ceea ce tu denumesti autoflagelare, nu-i altceva decat o simpla frica.
– Te rog, Andrei, sa nu-ti inchipui cumva ca ma duci cu presul. Ce-am vazut cu ochii mei, nu ma poti lamuri tu ca-i altfel.
– Ca sa-ti dau un raspuns la intrebarea pe care mi-ai pus-o, eu nu vreau sa te duc cu nici un pres. Intentia noastra era de a ajunge acasa, dar daca ma starnesti, ma si obligi sa-ti dau raspunsurile care ti se cuvin. Ca o simpla constatare, tu n-ai observat ca oamenii nascuti la oras parca au “obligatia” sa se creada mai destepti decat altii?
– Vrei cu tot dinadinsul sa ma insulti?

– Nici pe departe. Mi-am pus si eu o intrebare “ca omul” si tot in acest context, daca sa mai continui discutia cu tine sau sa-mi vad de ale mele.
– Dar ce-ti veni?
– Tu poate ca nu observi ca ma sufoci cu intrebarile, dar stai rau cu timpul de ascultare a raspunsurilor. Si atunci, mai are rost monologul tau.
– Vad ca ai devenit atat de sensibil ca incepi sa ma iriti!
– Este exact ce-ti spuneam si eu.
– Bine, Andrei, umileste-ma, pune-mi porecle, calca-ma in picioare, dar incearca cumva si tu sa termini discutiile acestea, care parca-s blestemate! In loc sa primesc un raspuns, primesc o poveste care include o alta, care nu are sfarsit, care…Ma, tu faci telenovele cu mine?!
– Ma acuzi de ceva de care ai fi mandru. Oamenii simpli sunt greu de ascultat. Cred ca si tu ai observat.Oamenii de rand nu prea sunt ascultati de cei ce-si pot permite sponsorizarea unor telenovele, niciodata. Totusi, pentru a-ti arata ca eu tin mai mult la tine, o sa incerc sa-ti dau cateva raspunsuri si daca nu vei fi multumit om putea sa si tacem, pana ajungem la casele noastre.
Problema care inca ma framanta si pe care am observat ca tu n-ai remarcat-o este un sentiment deosebit, o fuga a inimii mele, o parasire a persoanei mele spre locurile unde m-am nascut. Acest renghi mi-l joaca inima ori de cate ori imi aduc aminte de locurile natale, de timpul cand aveam si eu un sat “al meu”.
– Poate-i un lucru firesc. Poate…
– Firesc da, dar faca ma pui sa-ti povestesc lucruri de suflet si nici n-ai rabdarea sa-mi asculti raspunsul, ma iriti si in acelasi timp ma jignesti.
– Tu stii ca nu asta am cautat si mai stii ca, firea mea rebela, dar mai ales nerabdatoare imi mai face si mie feste. Deci…
– Nu m-ar deranja acest lucru, atat timp cat as povesti banalitati, dar cand am trecut la chestiuni de suflet, ai cam sarit calul. Era vorba de un oarecare sentiment de frica. Sentimentul acesta ma domina. In momentul cand ti-am spus asa ceva am avut vaga impresie ca ma cam iei peste picior.
– Si, ma rog, ce jignire ti-am putut aduce daca te-am intrebat daca nu cumva “ma duci cu presul”?
– Daca-ti spun ca…nu pot sa-ti spun?
– Cum, adica, nu poti sa-mi spui?
– Cred ca asta as fi dorit, sa-ti transmit, ca acea frica despre care am inceput a povesti din generatie in generatie este o frica genetica si are peste sapte sute de ani. Ni s-a transmis prin sange si prin suflet.
– Andrei, cine dracu, te crezi? De fapt nu asta am vrut sa zic: cine dracu m-a pus sa ma imprietenesc eu cu tine? Auzi vorba, frica genetica, si probabil vrei sa mi-o transmiti si mie?!
– In mod normal la asa replica ar trebui sa-ti spun ca esti prost si sa te las in pace. Nu fac acest gest intrucat eu iti sunt intr-adevar prieten si o sa incerc sa-ti explic daca cumva mai esti capabil de-a recepta, daca nu, te-oi lasa in pace.

– Cuuumm?
– Uite cum. Facand apel la cunostintele tale din scoala. Iti mai amintesti care sunt cele mai cunoscute legende populare pe teme istorice?
– Paai, legendele despre Stefan cel Mare si Mihai Viteazul…
– Bun, corect. Spune-mi o legenda despre Stefan cel Mare.
– Cele mai renumite sunt cele despre luptele lui cu turcii, cu tatarii…
– Deci cu tatarii. Tu cum iti explici acest lucru? Maria Sa, Stefan, a facut nenumarate fapte bune. Nici azi nu se cunoaste exact numarul de biserici construite prin voia lui, cu banii lui, a ridicat oameni de vaza, a avut o scoala a diplomatiei, a impartit dreptate si, cand e vorba de tatari, ai impresia ca cel ce povesteste e un razes care ar fi invins de curand o hoarda de tatari, atat de clare si pline de prospetime sunt aceste relatari. Nu ti se pare ciudat acest lucru? Asupra mea aceste fapte au avut o deosebita inraurire. Nu toate, mai ales doua fapte istorice. La anul 1242, orasul in care m-am nascut, care acum e un sat ca altele, a fost macelarit in Duminica Floriilor de Hoarda lui Kadan. Cealalta pagina de istorie, care probabil zace in mine, a fost ultima invazie tatara care a mai patruns in Rodna si, zic documentele, ca ar fi fost invins de cnezul Flama, pe valea Tatarilor, cnez care mi-e stra-stra-bunic.
Aceste fapte auzite din gura mamei erau atat de convingatoare incat, daca cumva latra un caine in timpul povestirii, eram sigur ca afara-s cainii de sange ai tatarilor, orice izbitura era o pleznitura din biciurile mongolilor, care probabil chinuiau un taran. Simtind aceste fapte in povestile mamei, m-am convins ca frica se transmite ereditar, prin cromozomi, Acest lucru voiam sa-ti spun, la acest lucru voiam sa te iau drept martor.
– Si chiar asa s-a intamplat?
– Da.
– Eu credeam ca imi vei povesti mai pe-ndelete despre ce-i vorba.
– Asa as fi dorit, ca pe mine nu ma doare gura, dar ce sa fac daca tu stai prost cu nervii, cu rabdarea.
– Acuma devii tu copil. Detii o poveste asa de antrenanta, cu supozitii neverificate, cu noi ipoteze si tu te bosumfli. N-o mai spui. Te rog, sa fim barbati. E totusi o problema care ma intreseaza mai mult decat un prieten bosumflat, asa ca nu ma mai fierbe si povesteste mai departe.
– Te vad hotarat ca niciodata, ti-o spun, te avertizez ca nu este chiar asa de scurta, va trece ceva timp pana vei auzi sfarsitul.
– Nu conteaza, daca-i ceva frumos. Sunt decis si cred ca-mi va face o mare placere atat faptul ca o sa cunosc o pagina in plus de istorie, cat si cum iti motivezi tu teoria despre frica.
– Povestea aceasta din “Tara Ardealului”, cum atat de frumos o numea Nicolae Balcescu, se derula cam pe la anii 1200 si este purtata din gura in gura, dar de scris nimeni nu s-a invrednicit s-o scrie si dainuie de cand s-au asezat “musafirii” cum le va spune istoricul Stefan Pascu in cartile sale, pe sasi, sarbi si altii…Povestea incepe cam asa: