Nu a putut sa o faca. Nu erau soferi. Au mai venit pe aici vreo doi, nu se stie ce viraje au facut, ca dupa doua zile, nu s-a mai urcat nici un miner in masina lor. Apoi vin la el: “Hai, bade Ilie, ca nu are cine sa ne duca la sut!”…si uite asa, ma pensionez si eu, pe cate o saptamana, cel mult doua. Si culmea-i ca numai “Praga” asta “e libera” si nu da Domnul sa scap de ea, ca de raie…Se zice ca cine nu are batrani sa-si cumpere!…Astia il aveau si il si foloseau…Si cand te gandesti ca minerii care erau dusi cu masina lui i-ar putea fi copii, lumea se tot improspateaza, batranii se tot invechesc… Cu asemenea ganduri, se vede in fata “Zidului mortii”. Isi da seama ca nu are suficient demaraj ca sa treaca din “prima” peste stratul proaspat de zapada pufoasa. Pentru moment vede “filmul” cu toate secventele lui – pe blestemata asta de zapada proaspata – dintre care multe petrecute chiar aici, la “Zidul mortii”…Nu are incotro… Accelereaza… Masina se intoarce cu spatele spre Izvor… Accelereaza… Masina se indreapta cu latura spre Izvor… Accelereaza… deschide usa la cabina si urla cat se poate: – SARITI SARITI !!!….MAAII!! Masina isi facea balans, pe masura ce oamenii sareau din ea… cauciucurile rodeau pamantul…polizau drumul, incet, incet, incet. Se redresa cu ajutorul oamenilor si ajunge in varf!..Au mai scapat odata!
Sus se opreste…Atunci cand a inceput sa patineze, minerii de sub prelata motaiau. Strigatul: Sariti mai! i-a trezit, dar buimaci cum erau, unii au sarit prin spate, ceilalti au sarit pe laterala, unii se tineau de obloanele masinii pe dinauntru, sa nu se rastoarne…Jos au ajuns sase. Migovan si-a rupt piciorul, ceilalti nu au patit nimic. Vazand care-i situatia, minerii, “au priponit” masina cu spatele stand pe malul raului pana cand cauciucurile au putut “prinde” si incet, incet, s-a tarat spre varful pantei. Unii isi faceau cruce, altii scuipau de necaz…dar toti taceau si asa, unul cate unul, s-au strecurat iar sub prelata, cu tigarile intre dinti incercand din nou sa motaie.
Maistrul Tutu se afla in cabina, langa sofer:
– Mai, Ilie! De ce ii zice acestui loc “Zidul mortii”?…
– Ma si mira ca nu stiti! Sunteti destul de vechi prin aceste locuri si minerii tin la Dumneavoastra ca la un tata!
– Zau? ca habar n-am.
– Batranul Vancea…atunci cand mai putea, mai cobora si cate o masina de lemne de foc. Odata, era cam toamna tarziu, cand si-a facut unul lemne de foc si l-a rugat pe el sa i le duca. Omul s-a lacomit la incarcare. Lemnele erau cu un metru mai lungi decat masina. Soferul, la inceput nu i-a dat importanta, apoi a vazut ca la coborarea pantelor “fata” se aseaza mai greu si-i sarea mai sus ca de obicei. S-a mai nimerit sa nu aiba frana, numai pe fata. Pantele, de la Cotul Iuganului si pana aici, sunt mai mici dar atunci cand a ajuns aici – s-or mai fi miscat si lemnele, fiind ude, la un moment dat, el n-a mai vazut drumul, numai padurea si stanca asta. De franat, nu a mai avut cu ce, si atunci cand masina s-a lipit de stanca, lemnele au smuls cabina si au strivit-o de piatra.
– Dumnezeu sa-l odihneasca!Vezi, treaba asta eu n-am stiut-o. De fapt, cand m-am intors eu din prizonierat, au trecut cativa ani buni, vreo 5-6…Mai Ilie, eu te stiam inca dinainte de razboi, o bucata de timp am fost si ortaci. Cum ai ajuns tu sofer? Vezi, nici pe asta n-o stiu?…

– De macelul care a fost in ’44 in muntii nostri stii si tu, si ai mai si auzit destule. Ei, imediat dupa ce am fugit din lagarul de munca, din Germania – eram cu Partene – cu Laibuc…stiam cam pe unde se afla tara, cam in ce directie…noi am pornit-o pe jos, cu trenul, pana am ajuns in Ungaria. Acolo, in pusta ne-ar fi trebuit un cal, dar eram asa de flamanzi, ca eu cred ca daca am fi gasit unul, l-am fii mancat cu totul, nu sa-l calarim. Si cum animalele simt primejdia, nu am gasit nici unul, pana cand, langa o groapa de obuz, observam un camion, un “Csepel”, cu cabina de carton, fara o usa, fara geamuri. Ne-am gandit sa ne mai odihnim putin in el. Sa nu stam pe pamantul gol. De la o vreme ne-am apucat sa tragem…de tot ce se putea trage, sa impingem, de tot ce se putea impinge, de tot si de toate ce ne cadeau la indemana. Mai mult, Laibuc zice ca el “da o manivela”. De stia ce va pati…nu o facea! Da el cu manivela…si dupa o vreme porneste motorul. Abia a reusit sa sara in laturi ca sa nu fie calcat. Si apoi a avut el ce fugi ca sa ne ajunga, ca de volan tineam eu, dar cum sa franez, asta n-o mai stiam. Dupa un timp am reusit sa franez. Am si pornit si atunci a aparut un ofiter roman care ne-a cerut sa-l ducem in tara!Am pornit. El nu stia pe mana cui s-a dat! Sau de ce mergeam noi cu masina in zig-zag…El credea ca ocolesc mine sau gropi…cand colo pe mine ma treceau toate apele…Uite asa, de atunci am ramas legat de “saiba”. Am mai vazut eu inainte “neam de manivela”, dar pana atunci nu am mai condus, poate ca nici atunci nu o faceam daca acel ofiter nu ar fi zis: Da-i drumul!…si i-am dat…pana in ziua de azi…
Ninsoarea se oprise, acum era cam de 50 de centimetrii…masina isi continua drumul spre mina. Mai erau cateva “hopuri” dar acestea nu erau asa de grele ca “Zidul mortii”. La intrarea in Catun l-am luat pe ajutorul de la compresoare. La pod, la Oros, am mai luat un miner, lucra in “Ferdinand” era Debretini, iar la borcut pe compresor-istul Andrei Bot. Ni se da binete, le raspundem si pornim. Trecand pe langa casa lui Ianos Butinaru, am vazut-o pe nevasta-sa, pe Evi. Facea semne cuiva din masina. M-am mirat, pe urma am aflat ca barbatul ei si ai altora care lucreaza la taiatul padurii nu vor putea cobori din munte decat numai dupa inghet, fiind imobilizati de zapada care a cazut in ultimul timp. Asa ca sarbatorile, fiecare le va face pe cont propriu…El “sus”, si ea acasa…
Am ajuns la “gater”. Dar aici nu era nimeni care sa astepte masina pentru a pleca la “bai”. Asa ca ne-am continuat drumul. La “siloz” coborau toti si,dezmortindu-se, isi povesteau cu umor “patania” de pe drum. Parca mi se reproseaza ceva?. Sau numai mi s-a parut? Ne uram “Noroc bun”! si “Spor la munca”! si cu totii dispar in noapte spre galeriile lor. Inainte de inghet, inainte de-a ninge, cu totii treceau prin locul numit “Printre stanci”, loc taiat in munte de Izvor, dar acum acest lucru era imposibil, din cauza vremii. Asa ca, fiecare va urca spre orizonturile lor de lucru pe scarile putului, in sus. Si ca sa urci hornul asta, care e putul, aveai ce “numara” la scari, pentru fiecare orizont. Nici in aceasta seara nu era altfel, asa ca, da-i bataie in sus! Schimbul doi a iesit si coborau “la masini”…Masina se umplu repede cu oameni bine dispusi, care odata ajunsi acasa vor petrece, ca doar de aia sunt sarbatorile! …Toti se grabesc …si toti ma imboldesc sa mergem, sa plecam odata! Un minier, unul din “Ferdinand” imi transmite rugamintea maistrului sau, de-a intarzia putin, sa-si poata strange toti oamenii, sa poata veni cu totii… Astept… Constat ca este un intreg schimb acolo – peste 90 de oameni – care trebuie sa urce in singura masina care era, si care este “Praga” mea.

Oamenii s-au apucat sa dea jos bancile, prelata, cu toate ca era iarna…Dorinta lor de-a avea loc toti ortacii era mai mare decat tot curentul rece si inghetat care avea sa-i biciuiasca, fara nici o protectie. Ei nici nu-si puneau asemenea probleme…Asa ca masina arata acum ca un teasc. Cand eu am pornit “din jos” din sat, seful mi-a spus: du schimbul “sus”! Acum vad ca tot eu trebuie sa-i duc si pe acestia, dar acuma “jos”. Si schimbul asta este asa de numeros ca o sa-mi distruga batrana mea “Praga”, numai daca se vor urca in ea. Prea mare este dorinta tuturor sa ajunga acasa. Alte masini nu sunt, dar si acesteia ii ceream deja prea mult. I-am spus asta si maistrului Pintilie caruia i-au sosit cei doi oameni…Imi spune sa merg cat de incet pot ca sa evitam franarile si alte situatii ce ne-ar putea incomoda. Cat de incet? Cu cata grija? La o rabla uitata de cine stie cine din timpul razboiului? Cei 11 kilometri de coborare la vale, cu o panta de peste 10%! Cu aproape o suta de oameni in masina care doresc sa petreaca Craciunul in hainele lor de sarbatoare, nu in salopete murdare si fara familii. Daca acesti oameni intr-o jumatate de ora nu sosesc acasa, nevestele lor, cu copiii vor chema seful Combinatului, pe director, la “infatisare”. Pana la prima curba mai accentuata, spre Izvorul Rosu, nu s-a intamplat nimic. Oamenii sus, faceau bancuri, se veseleau unii pe socoteala altora. Inainte de curba pomenita, cea de la Izvorul Rosu, am incercat sa bag intr-o viteza mai mica. Masina nu raspundea la comenzi, cutia de viteze se “zbuciuma”. Am inlemnit. Astept reactii din masina, inca nimic deosebit.. oamenii n-au observat nimic. Mi-am facut un plan sa franez progresiv. Dealtfel, cu toti acesti oameni care stau in caroserie, stau in picioare, numai asa se poate frana. Apas usor frana. Nu se simte! Mai incerc odata…Tot in gol…Innebunit, apas in mod repetat si socat pedala franei pana la “blana”…Nimic! Masina a luat viteza. Abia de puteam sa urmaresc drumul. In curbe, cu acea greutate vie pe care o aveam, redresarea masinii se facea din ce in ce mai greu si in timp prelungit. Atinsesem suta de kilometri pe ora. Minerii, fiindca drumul era cu gropi, mai mult stateau in aer decat in caroseria masinii, atunci cand si-au dat seama despre ce este vorba, ce se intampla cu masina, ce se intampla cu ei, au inceput sa loveasca cu lampile de carbit in cabina masinii. Erau multi, cabina a inceput sa cedeze din volum, eu fiind nevoit sa ma aplec continuu, cabina a scazut in inaltime. Asta facea deosebit de grea conducerea camionului. Maistrul Pintilie a intuit ce era, dar de frica nu a mai intrebat nimic. Cu “hoamarul” (ciocan de geolog) a inceput sa sparga cabina in partea de jos, ca sa franam volantul. La Podul Morii erau doua drumuri care duceau in munte. Trebuia sa ma hotarasc, un viraj scurt la dreapta, paraituri, un trosnet puternic, un vaiet prelung, dintr-o suta de piepturi de mineri. Un icnet grozav…si, liniste… Cabina fiind tasata nu am mai putut iesi de la volan. Imbre si cu Pintilie m-au tras afara din cabina, nu se vedeau prea multe. Iesind afara m-am ingrozit. Un covor multicolor, murdar, pe fata alba a zapezii. Acest covor era format din minerii din schimbul II pe care eu trebuia sa-i duc spre casa, la familiile lor. Acesta era schimbul…si ce am facut eu din el!Era carne de om…Insirati pe o suprafata de 200 de metri patrati. In fata unui astfel de spectacol, cuvintele sunt neputincioase…Neputincioase au fost si reactiile noastre privind nenorocirea ce s-a abatut asupra noastra si asupra mea…Parca ceasul universului s-a dezaxat. Ramasesem perplex…Doream un semn…si atunci, da, atunci s-a miscat primul…A inceput sa-mi fie teama. Pentru lucruri incomparabil mai mici am vazut soferi batuti “mar” de catre mineri. Nici eu nu meritam nici o clementa. Ma uitam la ei cum se miscau…o mana…un cap…un picior…Unii se ridicau in picioare!…Isi imprumutau unul la altul tigari, se miscau! Se miscau!!!…