Mai traiau poate, mai putine zile decat degetele de la o mana, chiar pe degetele unei singure maini si ei, sau ele, nedandu-le medicamente, le mai economiseau o zi sau doua din zilele numarate din ultimele zile ale acestor oropsiti Iar bolnavii stiau si cui le vand “zilele lor”, medicamentele lor. Cioca le spunea tuturor. Dupa miezul noptii Cioca nu mai dormea. Se posta dupa usa balconului si privea in balcon. La inceput colegii de camera credeau ca pandeste, ca-i pandeste de hoti! In spital toti furau. Cei ajunsi pe “toboganul mortii” nu se mai sinchiseau de nimic, nimic nu-i impresiona. Aici nu functiona legea. Dorinta de-a bea era atat de mare, de-a nu fi treaz cand vine Doamna, de-a nu stii clipa, incat se fura totul si totul se da pe bautura. Si, cum bani nu prea aveau, pandeau si cum dormea unul – ca tebecistii dorm putin, dar dorm profund – i se fura tot ce se putea: haine, bani, pantofi, radioul, ce mai, orice, pe ce puteau pune mana se vindea pe bautura. Unul, odata, s-a trezit si l-a intrebat pe coleg, de ce-i face asta?
– Doar nu vrei sa mori cu avere! Crezi ca tie iti mai sunt de folos “adidasii”? Poti trai si fara ei si cand te-or duce “acasa” nu-i merge tu pe picioare. Te cara ei! Si a plecat sa-si vanda “agoniseala” furata colegului de camera. Pe Cioca nu-l interesa lucrurile acestea. Ion fostul minier de la Herja, nu s-a mai putut rabda si a strigat la el:
– Tu esti huhurez? Ce dracu faci acolo, noapte de noapte?!
– Ma uit daca pun drapelul.
– Te-ai scrantit! Despre ce drapel vorbesti in crucea noptii?!
– Nu, nu m-am scrantit. Dar ma uit daca pun drapelul…
Ion vazand ca n-o scoate la capat cu el l-a lasat in pace. Credea ca traind mai mult singur, neavand familie, Cioca s-a stricat de cap si are idei fixe. Asa a crezut pana intr-o noapte, noapte cand Cioca se ridica si iesi din camera. S-a auzit ceva tarsit si Cioca s-a intors dupa vreo jumatate de ora…tusind si horcaind din greu…
– Ce-i cu tine, huhurez?
– Am ajutat sa puna drapelul. Pentru Ion, pentru un miner bolnav, discutia nu mai prezenta interes. S-a intors pe partea cealalta cu gandul sa doarma, cand Cioca a iesit iar. S-a ridicat sa-l intrebe ceva, dar Cioca disparuse din camera. S-a auzit iar o harsaitura si din nou a aparut Cioca murmurand ceva, tusind si rasufland din greu.
– Ce dracu bolborosesti acolo, huhurez?
– Tu nu dormi? Credeam ca dormi. Am zis si eu acolo un “Dumnezeu sa-l ierte”!
– Cui i-ai spus asta?!
– Pai nu ti-am spus: am pus drapelul lui Victor,
– Ce mama dracului, drapel? Te-ai pus sa ma innebunesti cu drapelele tale?!
– Nu-i al meu, nu de drapelul meu am vorbit, de-al lui Victor, mai inainte a fost al lui Onisim.
– Bine, bine. Si unde l-ai pus?
– Pe terasa, unde Doamne sa-l pun!?
– Si cand li-i lua de acolo?
– D-apoi, cam pe la unspe. De ce?

– Numai asa, te-am intrebat, doar…si greu a adormit si Ion.
Dimineata, Ion a iesit pe terasa. Gura-i era coclita. Bause si ieri. Ceva-i aduse si nevasta-sa. Putin, dar i-a adus. A aprins o tigara si si-a rezemat coatele pe marginea terasei. Se gandea, de unde o sa mai bea si astazi? Ce ganduri poate framanta un „miner de onoare”, un fost ortac al minei Herja. A vorbit c-o asistenta sa-i vanda medicamentele lui, “etambutolul” cu o suta de lei…Stia ca asistenta vindea acest medicament femeilor care vor sa faca intrerupere de sarcina. Luau cate treizeci odata si “marea problema” se rezolva, acum cand intreruperile de nasteri se pedepseau cu inchisoare. De-ar veni mai repede! Tot fataindu-se pe terasa, in cautarea asistentei, se impiedica de o saltea…mai incolo…alta. Cine dracu’ le-a pus pe astea aici?!
– Eu. zice Cioca.
– Tu?! De ce? De unde le ai?!
– Mai, Ioane! Tu esti “slab la cap”? Pai nu ti-am spus?! Astea sunt drapelele! Peste Ion trecu o transpiratie rece pe sira spinarii…
– Drapele? Ce fel de drapele?…
– Cei mai multi dintre tebecisti mor spre dimineata. Dupa ce mor sunt dusi la morga. Saltelele lor sunt scoase la aerisit. Acesta-i singurul drapel, ce se pune cand moare un tebecist. Tu te-ai impiedicat de drapelul lui Victor si de al lui Onisim, ce dracu’, doar ti-am spus si azi noapte!
Ion “s-a muiat” si a cazut jos.
– Ioane! Scoala, nu fa figuri! Scoala, Ioane. Nu-i ora de drapele, Ioane! Ba, Ioane, nu-mi fa mie figuri, Ioaneeee…
Ion lesinase. L-a luat de picioare, asa cum l-a luat si pe Victor, si pe Onisim, noaptea trecuta, un coleg l-a prins de cap si l-au tarat in pat. Au anuntat medicul. Acesta a venit repede, l-a examinat si s-a pronuntat:
– Cioca mai are, numai a lesinat, n-a “predat” inca.
– Cel de-al treilea coleg de camera era un tigan. Si el era “avansat”. Despre el stiau si mai putine. Era cam tacut, cam retras. Se vedea pe el ca a trecut prin greutati mari, a muncit mult. Era un om onest. Vorbea numai strictul necesar. La inceput Cioca si Ion credeau ca se sfiieste de ei. Cand i-a venit tiganca insa, au observat ca, intr-adevar, era o fire mai retrasa. Era un taciturn. Aici se obisnuia ca atunci cand iti venea familia in vizita, ceilalti se retrageau pentru a le permite sa-si verse of-urile, sa puna lumea la cale, fara ochi curiosi prin preajma, apoi te obisnuiesti, ca in armata, incepi sa te cunosti si nimeni nu se mai simte deranjat. Cu toate acestea, nevasta lui vorbea cu el numai tiganeste si el zambea tot timpul, dar in acelasi timp, lacrimile nu-i “secau” din ochi. Asa azi, asa a fost si ieri si poate asa va fi si maine, drept care l-am intrebat, ce probleme are? Tiganul, asa cum am mai spus, om onest, respectuos a inceput:
– Nu cred ca o sa va tin in povesti, ca nu stiu in ce moment va “iesi” sufletul din mine si n-as vrea sa mai ramaneti cu inca o problema necunoscuta. Asa ca oricat o sa pot de putin, va voi povesti si voua…

Sunt oameni care vad in om numai culoarea pielii doar, daca mintea si sufletul pot trece peste aceste amanunte, vezi ca in orice microsocietate sunt grade, ranguri. La intreprinderi, grade, acasa grade, in familia ta, grade, in familia nevestei, grade, la stat la randuri, grade, la masini, grade. Intr-un cuvant, ori unde mergem, ori suntem sefi, ori suntem resturi, mai frumos spus, ceilalti.
Nevasta asta a mea, frumoasa cum o vedeti, mi-a fost draga de cum am vazut-o prima oara. Dar ai mei n-o vroiau, ai mei nu vroiau sa mi-o dea mie, greu, foarte greu ne-am putut aduna, dar ei nu si-au schimbat atitudinea nici dupa casatorie. Toata viata mi-am cheltuit-o sa-i molcomesc cand pe unii cand pe altii, ca sa nu se “arunce” unii asupra celorlalti; pentru mine, pentru familia mea, n-am avut niciodata timp! Sincer va spun, nici nu stiu cand i-am facut si crescut puradeii. Daca n-asi fi fost angajat, nici nu-mi vine sa ma gandesc la ce se mai putea intampla, ca si din salariu trebuia “rupt” pentru “atentii” la persoanele cu “rang” din familia mea, din familia ei. Asa mi s-a macinat viata. De n-ar fi fost ea, piranda mea, asa cum este si cum mi-a creat-o bunul Dumnezeu, n-as fi apucat nici ziua aceasta. Supararile mele sunt sigur c-o dor si pe ea, cu toate ca nu-mi spune. Ea, acum, in familie n-are nici un ban, nici un sprijin, numai cei patru puradei. E suparata ea destul, n-as vrea sa-i mai fac si eu alta suparare. Cu toate acestea vad ca moartea n-o sa ma ocoleasca prea mult si ea, nevasta mea, saracuta se zbate cu imposibilul, sperand ca poate, poate m-a smulge din ghearele mortii, sa nu ramana ea singura in “fata” rudeniilor ei, in fata “rudeniilor” mele, in ghearele lor. Atat de mult am dorit si luptat sa curm aceasta vrajba intre familii, dar in zadar. Lacomia i-a orbit. In aceste momente nu mai stiu ce sa-i zic, s-o mai incurajez, as minti, daca as stii ca ar folosi, dar daca o viata s-a risipit in zadar ce mai pot face cateva momente?! Acesta-i motivul pentru care ma vedeti ca eu plang intr-una cand imi vad sotia, fiindca acestea sunt ultimele ganduri pe care nu doresc sa i le spun ei, s-o mai necajesc in plus. M-am mai gandit ca moartea mea sa nu se petreaca in acest spital. Poate ati auzit de “cimitirul elefantilor”. De unde ma trag eu acolo era asa ceva la marginea unei paduri, satenii isi duc animalele bolnave. Acolo vin lupii si le sfasie. Locul e intotdeauna plin de oase. Cand n-au animale, fiarele tot mai vin, mai ling din oasele ramase. Acolo doresc sa plec si eu, dorinta mea este sa dispar fara urma. Nimeni sa n-aiba habar unde sunt…asta mi-e ultima dorinta…Asa o sa fac, dar mai am o mica rugaminte la tine, Cioca!
– Ca zi odata, ce astepti?!
– Ma uit in fiecare zi la tine si vad bine ca nu te poti desparti de cioca. Chiar m-am gandit sa ti-o fur. Poate mai devreme as fi reusit, acum cand am atata de putina viata in mine, stiu ca n-o mai pot face. Asa ca te rog frumos, am curajul sa ma duc sa ma manance lupii..dar cu cioca m-as simti mai barbat, iar sa astept sa mori tu primul, acum sunt sigur ca nu se mai poate. Asa ca rogu-te, da-mi tu mie cioca ta! Da-mi o felie de curaj in fata mortii!
Cioca s-a zburlit de tot. Nu si-a imaginat ca cineva i-ar dori moartea sa-i fure cioca, o bucata de lemn, dar ce l-a incrancenat asa de puternic a fost destainuirea si hotararea acestui om pirpiriu si modul cum el a crezut ca-i face bine familiei sale, jertfindu-se atat de barbar. De fapt, jertfa aceasta n-a inceput acum, ci in momentul in care s-a bagat sluga la neamuri.