Acolo unde graul nu se coace, unde strugurii nu se fac, acest pamant este iubit cu o patima neobisnuita. Nicaieri in aceasta tara, pamantul nu-i iubit atat de patimas ca acolo… Asta poate pentru ca este atat de putin sau poate pentru ca l-au dorit si altii. Consatenii mei nu-si pot imagina cam cum poate arata un “Baragan”… Truditorii pamantului, dupa terminarea muncii in camp cu deosebita piosenie isi curatau opincile. Cine vede acest lucru ar zice ca sunt cocheti. Dar nu, ei nu voiau sa-si vaduveasca pamantul, nici chiar cu atat cu cat li s-a “luat” pe opinci… Cum pe aici muntii sunt mai multi decat “sesurile” si pamanturile sunt pe munti, pe coaste, cum se exprima ei si aceste coaste nu sunt terasate ca si la chinezi, dar cam tot asa se lucreaza si pe muntii nostri, doar nici ei si nici chinezii nu au descoperit muntii… Ei bine, intr-un an, vecinul de lot “culca” ultima brazda pe dreapta, in celalalt an o pune la loc pe stanga, practic cu cat de mare era brazda in acel an cu atat toate loturile se “coborau” cu brazda, iar in celalalt an se “urcau”.
Cand am inceput sa merg la scoala aparuse cartea: “Brazde peste haturi” (sa fiu iertat dar nu i-am citit decat titlul). Despre aceasta carte ni s-a povestit o saptamana la ora de romana, am fost intrebat si eu ce-s acelea “haturi”. Mai aveam si noi ceva razoare pe margini dar nu mi-am putut da seama ce pot insemna haturile, pentru ca la noi nu erau. Daca ai hat, lat de o brazada, la o suta de metri, asta inseamna cel putin 800 de stiuleti. Cum ar putea cineva sa-si permita sa-si lase haturi sau razoare cand tot pamantul lui il acopera cu o palarie? … Asa sunt oamenii nostri, care auzind de Rebreanu, unii chiar citindu-l, nu m-ar mira daca unii ar zice ca si ei ar putea povesti, poate si mai frumos, povestea unuia sau a altuia din sat, fiecare fiind sigur ca povestea lui Ion s-a petrecut in satul lui. Apoi, Rebreanu, cu romanul “Rascoala” paraseste tinuturile noastre, ceea ce in sufletul taranilor nostri e considerat ca o dezertare. Aici romancierul s-a dezlipit de “ei”…
– Nu mai am nimic de zis! Am venit la o onomastica si am luat o lectie de romana… Asta a fost si l-am lasat acolo. Se auzi soneria.
– Buna! Ce mai faci? intreba Andrei intrand pe usa.
– Te asteptam. Mergem?
– Mergem, dar nu mi-ai spus unde!
– Chiar nu ti-am spus?
– Nu.
– Pai, sa-ti spun…tipul e intelectual, vin numai intelectuali, fara neveste, asa banuiesc eu…
– Vor s-o faca lata?
– Asa se pare.
– Atunci hai sa-i vedem cum arata lati!
Casa lui Aurel era luminata “a giorno”. Am intrat, s-au facut prezentarile. Ca nimeni sa nu spuna ca noi nu am ajuns in Occident, pentru aceasta intalnire Aurel si-a “organizat” casa. Una din camere era bufetul. Neaparat suedez. Una era pentru “zbenguiala”, fara fete, si prin ce a mai “ramas”, fiecare isi cauta cate un prieten, tovaras, coleg cu care sa poata face cat de cat o conversatie, cat mai indiferenta fata de politica si de evenimentele zilei si, daca se poate, sa fie si cat de cat reconfortanta.

Cu paharul in mana m-am tot invartit…pana am vazut ca am ramas singur. Ideea era ca Andrei sa se intalneasca cu Aurel, doar pentru asta l-am “adus” cu mine, acu slaba nadejde.
Intrucat viata politica devenea stresanta, ziarele erau pline “de politica”, la serviciu idem, nici aici nu puteai scapa de politica. Nu mai puteam de ciuda ca l-am “pierdut” pe Andrei. Parca “dizburase”. Ma mai intretin putin cu Aurel, ii urez toate cele de cuviinta, ii spun ca i-am adus pe tipul care-l interesa si m-am dus apoi sa ma mai vad si cu altii. Pe hol, intr-un fotoliu il observ pe Andrei, foarte degajat, statea de vorba cu un profesor universitar foarte cunoscut. Mi-am gasit un scaun si, oarecum, lateral, m-am tras langa ei. Eram curios sa aud ce povestesc. Ce teme de abordeaza. Andrei era stapan pe o limba romana de la “origini”. Era un tip inteligent, nu vorbea mult, mai mult replica doar sec, ceea ce-i dadea un sarm aparte intr-o societate. Ce stia, spunea, unde nu cunostea nu comenta si era un bun ascultator. Ce m-a facut sa ma apropii de ei, sa ascult despre ce vorbesc? Probabil curiozitatea, poate invidia. Nu-l spionam pe Andrei, dar interlocutorul lui, profesorul, pe care nu-l vazusem de 6-8 luni, lucra la “ceva” inventie, care nu-i permitea nici un minut de respiro. O absenta indelungata dintre colegi te face sa privesti lumea cu o oarecare reticenta, ai o anume impresie ca devii un strain. Cu toate ca el lucra in avangarda, totusi ramasese in urma cu cate ceva. Erau lucruri despre care el nu avea nici o stire in timpul scurs de atunci. Asta m-a facut sa-l pandesc, sa trag cu urechea, numai ca, asa cum se intampla in astfel de cazuri, muzica, bufoneriile, bancurile rasuflate, incarca decibelii si nu se mai auzea nimic. Parca ti-ar “bate apa in cap”. Trecuse o ora, discutiile dintre cei doi au fost deosebit de antrenante. Se pare ca savantul descoperise un om in prietenul meu si or fi gasit o tema de discutie, ca atata timp nu s-au despartit… M-am enervat, i-am lasat in pace si am plecat de langa ei. Am mai intalnit alti si alti cunoscuti, din vorba-n vorba am ajuns in biblioteca unde Andrei statea in fata unui raft si mangaia o bucatica de roca, plangand… Cat pe ce era sa-l intreb: “Te-a batut nenea?” Dar am observat ca in el se petrecea ceva deosebit. Ma uitam si eu la acea piatra… Era o piatra fara nici o forma, era neagra. Am iesit fara sa-l tulbur. Sa fi trecut o ora, cand il vad pe Andrei pe terasa.
– Cum e, batrane?
– Bine, cum sa fie?
– Fii bun si spune-mi ce te-a apucat…in biblioteca?
– Mi-e teama ca nu o sa-ti spun.
– Cum, de ce?
– In primul rand pentru ca a fost ceva intim, iar in al doilea rand nu este prima intrebare pe care mi-o pui si la care nu te intereseaza raspunsul.
– De interesat ma intereseaza, cu atat mai mult cu cat am o vaga impresie ca vrei sa ma “pedepsesti” si zau ca eu nu stiu cu ce ti-am gresit!
– Nu…Nici pomeneala. Dar lucrurile sunt asa cum am spus!
– Andrei, te rog…doar suntem prieteni, ce dracu!

– Auzi, nu stiu de ce imi dai impresia ca am furat ceva si acel ceva l-am ascuns si tie trebuie sa-ti spun unde. Chiar vrei sa le stii pe toate?
– Vad ca esti suparat. Te las…
– Stai…asteapta putin!
– Astept…
– Am vorbit cu savantul, cu profesorul langa care si tu te-ai asezat la un moment dat. Vorbindu-mi cate ceva despre ceea ce face el, eu m-am “scapat” si i-am spus ca si in minerit se intampla cam la fel.
– Hai, l-ai dat gata! asta este microbiolog si tu l-ai “bagat in bai”!?
– Vezi, iar ma intrerupi? Observi ca nu te intereseaza raspunsurile? Nu vrei altceva decat sa ma fierbi, sa nu-mi dai pace!
– Gata, gata, tac!
– Batranul imi spunea ca de opt luni, in fiecare zi trebuie sa reia experientele. Atunci am intervenit eu si i-am zis: Exact ca in minerit. El s-a oprit din povestit… S-a uitat la mine, eu mi-am cerut scuze. El a zambit, si-a cerut si el scuze, zicand: Domnule, te rog frumos sa ma ierti! A fost vina mea, nu toata lumea indrageste un microb, asa cum l-am indragit eu, si asta de opt luni. Cu ori cine ma intalnesc, numai de asta vorbesc. Chiar si atunci cand sunt singur. Ai folosit expresia “exact ca in minerit”. Esti amabil sa-mi spui cum e mineritul asta? Ca aici la Cluj, pana acuma nimeni nu mi-a vorbit de minerit. Poate e o tema frumoasa, poate interesanta…Te rog, fii amabil si spune-mi si mie cate ceva despre minerit!
– Va rog sa ma iertati! “Mi-a fugit” vorba din gura. De fapt eu nu voiam sa aduc discutiile pe acest fagas…
– Uite, hai, lasa astea si povesteste-mi, bine?
– Ati afirmat ca in Cluj, pana acum nimeni nu v-a vorbit de minerit. Nici eu nu v-as fi vorbit daca soarta nu mi-ar fi fost potrivnica, dar asa, ca fost minier, va vorbesc aici la Cluj? de minerit.
De la bun inceput vreau sa va spun ca sunt doua categorii de mineri. Cei de la carbune si cei de la minereuri. Cei de la minereuri, s-a mai intamplat sa mearga la minele de carbune, dar invers niciodata…La minele de carbune, ca sa facem o exemplificare stilistica, ai intotdeauna carbunele pe cap, ca si cum ai avea o patura, o cuvertura si o tot impingi cu mainile in spate ca sa poti sa vezi. Patura asta este carbunele, capul sunt scuturile si grinzile, iar mainile sunt combinele care taie carbunele. Stilizat, cam asta ar fi exploatarea carbunelui, aici apar si niste pericole cum sunt gazul metan si praful de carbune, care la orice scanteie, te poate trece in lumea celor drepti. La minereuri, aceasta patura nu exisa si atunci cand exista are cele mai ciudate forme, de la oval la o creanga de copac, la un fir de ata. Si grosimile sunt tot asa de variabile…Aici se pune problema sa scoti minereul cu cea mai mica cheltuiala si cu deosebita siguranta. Aceasta cere, nu vreau sa sochez pe nimeni, ceva inteligenta nativa, dezvoltata pe mai multe planuri, altfel nu-ti garanteaza nimeni viata. Modul de-a scoate minereul se face specific, nu pentru fiecare metal, sau depozit de metal, ci chiar pentru fiecare loc de munca.