Scenele acestea au devenit insuportabile pentru mine, “am pus problema” si ea mi-a raspuns: Eu te-am respectat ca barbat, ca tatal fetei noastre, dar intre noi nu mai poate fi nimic. Necugetarile tale, foste si viitoare, ne pot duce pe toti sa ne imbolnavim de SIDA ! Cine te crezi tu, sa ai dreptul sa ne condamni la moarte, fara sa fii gresit cu nimic ? Asa ca ne-am despartit …
– Deci tu n-ai SIDA ? sare Mircea in sus.
– Pai, cum sa am ?
– Mai, mai, mai … cu povestile tale mi-i omori ! Deja incepusem sa-mi iau “ramas bun de la viata”, ca acesta-i castigul cand ai un prieten cu SIDA! … Ca, in final, sa-mi spui, sa-mi povestesti cu lux de amanunte, prostiile vietii tale ! Cum ti-ai permis sa-mi spui ca ai SIDA ?!
– Nu-i prima oara, in aceasta noapte, cand gresesti. Adu-ti aminte cand m-ai intrebat, ce m-ai intrebat de fapt ? Daca am eu SIDA ? Asta era tema discutiei noastre ? Nu cred. Tu m-ai intrebat care a fost motivul pentru care m-a lasat nevasta ? Acesta a fost invocat de ea ca sa ne despartim. Ne-am despartit, nu legal, dar traim separat. Marea mea drama, care-mi topeste sufletul, nu este decaderea in ochii ei si ai fetei, ci faptul ca eu nu le mai pot aduce nici o bucurie. Tot ceea ce le-am cumparat, fie de mancare, fie de purtat, le-au aruncat. Nu ma mai pot apropia de sufletul fetei. Eu sunt “varuit” in fata ei si-a lumii.
– Auzi tu, Andrei, de fapt te-as ruga ceva, stii, de cate ori eu te-am rugat sã-mi spui cate ceva, tu mi-ai turnat cate o poveste … Doamne fereste, la inceput ma faci sa-mi sara inima din piept, ca spre sfarsit sa ma doara de-a binelea, de cum suferi tu. Ca dupa cate vad, fiecare poveste se termina prost pentru tine… N-am putea face o pauza, dupa spaima asta cu SIDA ? Sa mergem si noi la culcare ?
– Da, am putea face si asa ceva.
Si, ca niste oameni impasibili, pe care problemele acestei lumi ii lasa indiferenti, a lor probleme fiind mai fierbinti, isi tarau picioarele in dimineata spre propriile lor “cuiburi”. Greu au ajuns acasa, dupa cat au patimit, si intr-un ragaz de timp asa de scurt. Mircea era tare ravasit, nu mai stia ce sa gandeasca. Pe Andrei il cunostea de mult, dar casa nu i-a “calcat-o”, si i-a mai si demonstrat clar ca nu-l cunoaste. Totusi, Mircea se gandea ce putere de atractie mare are, “ce magnet” care pe el il atrage foarte puternic catre Andrei si se pare ca si altii sunt tot atat de atrasi in preajma lui, si asta datorita faptului ca in preajma lui nu exista plictis. Eu il stiam vesel, cu verva si, uite, era cat pe-aci sa ma bage in spital. Culmea e ca eu il prezint ca pe un prieten si de fapt nu-l cunosc deloc. Poate ca mai si fabuleaza. La prima ocazie cand ne vom intalni, o sa-l rog sa-mi povesteasca toata viata lui. Macar sa-l cunosc, cat e de sincer. In povestirile sale pare, intr-adevar, sincer. Om mai vedea! Gandurile acestea au avut darul sa-l linisteasca si s-a ales c-o portie de somn zdravana in plina zi. Mircea, total refacut, si-a adus aminte de angajamentul luat fata de Andrei. Ii da un telefon…Formeaza numarul…suna odata, de doua ori. Greu se mai trezeste, gandi Mircea…de trei ori…de patru ori…
– Allo!

– Alo, Andrei?
– Da. Tu esti? Ce noutati ai?
– Andrei! Ne putem intalni azi?
– Sigur…Numai sa dorm un ceas.
– Pai, pana acum ce-ai facut?
– Slujba. Cand suna telefonul, atunci am intrat pe usa.
– Da, n-am stiut, atunci cum ramanem?
– Pai …diseara pe la opt, pe malul lacului, in parc, la locul, stii tu unde
– Stiu. Atunci la opt. Somn usor!
– Multumesc. La revedere!
Dupa o scurta plimbare prin parc, Mircea s-a dus la local. Andrei era deja acolo, proaspat, cu o halba in fata. Se uita la tinerii din barcile care mai mult stateau, decat alunecau pe apa.
– Buna, Andrei!
– Buna!Tu tot o bere sau iei o tarie!
– M-am gandit ca om cina aici. Asa ca incepem c-o tarie!…
– Bine …Domnu’!…Domnu’!…doua sute de “Zalau”!
– Vineee!
– Auzi, Andrei, ieri m-ai speriat. Apoi m-ai intristat! Ma macina gandul ca eu te consider prieten si de fapt nici nu te cunosc, cum de fapt se cunosc prietenii…
– Poftiti “Zalaul”!
– Multumim!
– Iti spuneam de gandurile mele, de-a te cunoaste…de-a te cunoaste mai bine…pe tine, prietenul meu.
– Daca tu vrei asta…eu n-am nimic impotriva. Noroc! si impinse paharul sa ciocneasca.
– Noroc!
– Viata mea…viata mea n-are nimic extraordinar. E o viata obisnuita, traita mai mult in “suturi”…dar, cand vei avea chef ti-oi povesti-o, fotograma cu fotograma.
– Andrei, tu incepe povestea si eu comand cina! Dar te rog sa incepi din momentul iesirii tale din puscarie.
– De acolo incep, daca asa vrei tu. Poate stii si tu ca atunci cand ai o “tinichea legata de coada” nu se da nimeni in vant sa te angajeze. Am vagabondat si eu cateva saptamani cu: “va rog frumos” si eram servit cu: “nu angajam” sau “nu avem posturi” pana cand mi-a spus cineva, ca de la ceanuratia Sasar “fug” oamenii. M-am dus pana acolo si, sincer sa fiu si eu as fi fugit, daca altundeva m-ar fi asteptat o bucata de paine. Cum pe mine nu ma astepta nimeni, nicaieri, am fost unul dintre putinii angajati in acel loc si in acel an. Sectia aceea, cu numai un an in urma luase “drapelul pe tara”.In culmea succesului s-a gasit un “cineva” sa schimbe procesul tehnologic. Ei bine, atata mizerie cata am vazut atunci acolo, poate unii n-au ocazia sa vada intr-o viata de om. Spuma din mal negru avea un stat de om, apa murdara peste tot.

Un paienjenis de conducte tehnologice caruia nimeni nu le stia rostul si folosul sau daca functioneaza ori este dezafectata. Unii luau conducte si puneau jgheaburi, altii considerau nerentabile jghiaburile si remontau conductele. Toata lumea lucra pe rupte dar nimeni nu stia de ce. Nimeni nu era capabil sa stapaneasca lucrarile, mizeria si sectia respectiva. Dar toti erau innebuniti cu lucrul. Colac peste pupaza, cineva a blocat igrosetoarele cu garnituri de cauciuc. De aici a rezultat ca, unde trebuia sa curga lesia, nu curgea si unde nu trebuia sa curga, curgea din toate partile. Cu tot ce ti-am povestit aici cred ca nimeni nu-si poate imagina ce a fost acolo. Erau lucruri care depaseau puterea de intelegerea unui om normal. Dupa un an si jumatate putin s-a mai rezolvat dar, in mare, era aceeasi nebunie. Cam atunci am plecat si eu de acolo si m-am angajat la autobaza. Intamplarea pe care vreau sa ti-o povestesc s-a petrecut dupa plecarea mea de la ceanuratia Sasar, la vreo cativa ani. Seful pazei era un haidamac de aproape doi metri si vreo suta cincizeci de kilograme. El facea urmatoarele relatari in procesul verbal la predarea schimbului: “Eram in al doilea rond de verificare a paznicilor. Era ora doua dimineata. Rondul l-am inceput invers de cum l-am efectuat la ora 23. Am facut asta, intrucat la postul trei aveam un tanar, care nu a inteles inca faptul ca nu facem numai ceea ce ne place, pana acum este adevarat ca nu l-am surprins in nici o pozitie care sa fie “afara din joc”, dar cu noile descoperiri facute acum in uzina noastra, paza era cheia succesului uzinei, atat in vinderea produselor in “interior” cat si in castigarea de debusee la export.
Din cate mi-a spus seful de laborator, incheierea cercetarilor va fi o lovitura in stil mare, care va face mai multi bani decat banii ce s-au facut prelucrand aurul. Cu aceasta ocazie l-am intrebat, spuse seful pazei, pe seful de laborator:
-Domnu’ sef de laborator, de ce nu chemati paza militara sau s-o preia MAI-ul, daca operatiile sunt asa de importante?
– Vezi, Vasile, interveni seful de laborator, de cand lucrez la aceasta tema, simt ca cineva ne supravegheaza…Si asta in tot timpul…Daca noi am schimba paza sunt sigur ca “acel cineva” care ne urmareste – sau poate ca este numai o iluzie de-a mea – dar eu asa simt, de cand ne ocupam de aceasta cercetare, si acest metal este atat de rar si de scump in orice tara – ei, schimbarea pazei pentru acest lucru, pentru acei care ne urmaresc, ar fi certitudinea ca noi am reusit. Cum de aici si pana la granita, intr-o masina ajungi intr-o ora, ar fi foarte periculos de facut valva.
– Va inteleg, zise seful pazei si pleca sa-si faca datoria. Acum avea impresia ca-i mai agitat, mai nervos si in fiecare om vedea un infractor. Sincer vorbind si cu subordonatii uneori era nedrept. Le imputa ca nu sunt suficient de vigilenti, vorbesc in post, nu intotdeauna ii gasesti exact in post si multe altele. Dar cui nu-i poti gasi defecte, daca umbli dupa ele?
“Era ora doua, continua derularea procesului verbal al sefului de paza ca sa nu fiu vazut de baiatul pe care-l banuiam ca “ma trage pe sfoara” dormind, m-am furisat pe langa compresoarele rotative. Aici galagia era mare si ma puteam strecura pe langa un perete mai putin luminat, chiar deasupra canalului de scurgere si puteam privi direct in postul cu pricina.