În ziua sorocită, ca la o adevărată sărbătoare, au sosit oameni de foarte departe şi în prima zi mai mult se întrebau şi se tocmeau asupra preţurilor îmbiate de fiecare. Se cercetau de cum a rodit pământul la alţii şi alte lucruri care nu s-ar fi putut face altfel, numai cu o asemenea ocazie. După ce s-au stabilizat şi impus preţurile au început negoţul pe bani sau la troc. Cei care au reuşit să-şi isprăvească mărfurile aduse la târg, de vândut, se retrăgeau la umbra unor copaci sau în dughene să bea aldămaşul, pentru norocul târgului. Ceilalţi mai evaluau preţurile şi stările când apare un om dinspre porţile cetăţii urlând: “Bistriţeenii au închis porţile cetăţii!!! Suntem prinşii lor!!!” Atunci şi-au dat seama ce însemna de fapt “bunăvoinţa” arătată de bistriţeeni când au hotărât deschiderea Târgului Anual, nedijmuit. Gărzile primite de la coroană au avut timp să fixeze locul fiecărui meseriaş pe care, sub o formă sau alta, i-au adunat în curtea interioară a comitelui, la Şugălete, unde se vindeau numai produse manufacturiere. Cu ei a fost destul de simplu. Au închis porţile curţii şi au devenit prizioneri Comitelui. Dar ţăranii ştiind că bistriţeenii n-au armată-n cetate, s-au opus. Prin fugari vestea a ajuns şi la Gilian Cnezul Budacului. Acesta, cu oamenii care-i avea, a atacat Cetatea pe care a luat-o, dar pe meseriaşii popriţi de Comite nu i-a mai găsit. Nedorind să fie atacat din două părţi, ori să cadă într-o ambuscadă, Gilian s-a retras la Budacu cu oamenii lui şi însoţit de toţi oamenii din târg care au vroit acest lucru. De teama unor noi răpiri sau atacuri, oamenii veniţi la târg nu îndrăzneau să se despartă pentru a porni neînsoţit, fiecare către casa lui. Cu toate că Budacu era satul care aproviziona din totdeauna Bistriţa cu alimente, nimeni n-a mai mers la târg acolo. După o săptămână Comitele Pavel, însoţit de gărzi şi cu cei şapte meseriaşi din Budacu au venit la Gilian să-şi ceară scuze pentru încurcătură, precizând că acei care i-au răpit meseriaşi, au fost pedepsiţi. Comitele Pavel ştia că în sat sunt şi ţăranii care au fost în târg când i-au celuit bistriţeenii, ţărani care provin din satele mai îndepărtate care acum locuiesc aici, în Budacu, şi au protecţia lui Gilian. “Mărite comite, întreabă acesta, i-aţi eliberat pe toţi meseriaşii ori numai pe cei din Budacu?”. Pe toţi Cneze, pe toţi. Drept este că unora, dacă li s-au promis locuri unde să poată să-şi facă meşteşugul şi poate şi casă, s-au arătat bucuroşi să rămână, aşa că iar avem “meşteşugaşi” în Bistriţa” “Poate doriţi să spune-ţi meşteşugari, comite”, îl corectă Gilian. “Nu, n-am greşit Cneze. Meşterii care au rămas în Bistriţa sunt “aşi” în meseria lor, deci meşteşug-aşi şi nu altfel”. Meşteşugarii din Budacu, eliberaţi de comite şi aduşi acasă tot de el, s-au dus la caselor lor. Comitele, în semn de “prietenie”, l-a invitat pe Gilian, dacă consideră conflictul încheiat, să-i facă cinstea să vină la el, la un pahar de “vin de Dumitra”.

Gilian ştia că “de la greci şi de la stăpâni nu-i bine să primeşti cadouri”, cu toate acestea nu-l putea trata cu un refuz pe Comite, mai ales că se aflau în faţa tuturor oamenilor din sat şi a gărzilor. Apoi să nu uităm, că Gilian a fost cel care a atacat Bistriţa, deci Gestul comitelui era mai mult decât diplomatic, era considerat de curtoazie, aşa că i-a răspuns; “Când veţi pofti comite”. “Atunci la bună vedere” şi-l părăsi pe Gilian. La data sorocită de comite, Gilian s-a hotărât să plece singur, însoţit doar de doi oameni apropiaţi, lăsând vorbă Sfatului Moşilor ce trebuie făcut dacă nu se va mai întoarce.
Gilian a recunoscut că aranjarea şi plinătatea mesei, onorurile cât şi persoanele care-l înconjurau pe el, cât şi musafirii comitelui, îi respectau gradul, funcţia şi demnitatea şi nu a sesizat nimic ostil sau necuviincios. Cu toate acestea el ştia că această masă oferită în cinstea lui este un “cal troian”, şi servind cu cumpătare din bucate şi vin, aştepta să i se divulge şi preţul “cinstei” oferite de Pavel. Aşa cam între două pahare, comitele aparent plictisit îl întreabă pe Cnez:
– Îţi place vinul, Giliene?
– Este de soi, comite. E bun!
– Şi mie-mi place, păcat că n-am unde să-l ţin.
– Păi nu e din Dumitra? Ei unde-l ţin? De la ei până aici, nu sunt mai mult de patru stânjeni.
– Spusa ta-i bine chitită, dar la ei, la ce vând ei, prea mult oscilează preţul şi eu aş dori ce e al meu să-l ştiu în siguranţă şi în pivniţa mea.
– Fă-ţi pivniţă!
– Aşa vreau şi eu, dar am nevoie de ajutorul tău.
– Păi ai zis că ai meşteri…”aşi-meşteri.”
– Da meşteri am, dar dacă tu mi-ai da un mic loc într-un pinten din dealurile voastre, să-mi fac un beci, gest considerat ca o adevărată dovadă de prietenie. Gilian se gândea că loc de un beci chiar mai mare n-ar fi o problemă, mai ales că dealul e şi departe de sat. Cu toate acestea te duci şi te întorci de la Dumitra de zece ori până să ajungi la Budacu. Era o chestie ce l-a pus pe gânduri. Cum ar trebui să procedeze, în asemenea situaţie? Nici cum nu era indicat un refuz brutal.
– Comite nu-ţi este cu supărare dacă-i întreb şi pe Moşi?
– Dar cum poţi crede aşa ceva?
– Atunci ţi-oi da de ştire cum va fi răspunsul.
– Prea bine Giliene. După care discuţiile au alunecat spre diferite preocupări ale saşilor specifice şi interesante pentru unii, mai puţin interesate pentru alţii.

Dimineaţa Gilian a primit o escortă care să-l conducă acasă, cinstea cea mai mare pentru ori cine. Gilian a povestit moşilor ce crede el, că era scopul invitaţiei la mesa comitelui. Nu pot să-mi dau seama la ce le trebuie saşilor pivniţe aici la noi doar ei au pivniţele mult mai aproape de Bistriţa, la Dumitra. Moşii s-au gândit că pentru un dâmb de deal nu se face să se contreze cu comitele şi saşii, de aceea au zis să le dea într-un loc mai lăturalnic, deoarece suspicioşi fiind, să nu creadă că-i spionăm.
Gilian a trimis răspunsul comitelui saşilor din Bistriţa şi după două zile, la locul promis că v-a fi al lor, au venit cu atâţia meşteri că într-o singură zi au reuşit să sape atât că au putut să-şi monteze o uşă grea de stejar în blănuri, uşă care acoperea o breşă destul de mare, după cum spuneau acei care au văzut-o. Prima dată au crezut că au montat uşa ca să nu-şi care sculele zilnic cu ei şi să le aibă “sub cheie”. Dar s-au întors înapoi, dintre câţi au plecat la lucrul beciului, doar carele cu boii. Meşterii au rămas să lucreze şi noaptea. Alţii acolo au dormit. Cert este că săpau continuu, susţineau pământul de deasupra, întăreau pereţii şi scoteau destul de mult pământ din hruba lor. După părerea sătenilor, într-o săptămână ar fi trebuit să fie gata, dar meşterii bistriţeeni, se aflau tot în pivniţă şi atunci când au sosit butoaiele cu vin. Apoi au observat că tot mai puţini dintre cei care vin se mai întorc înapoi. S-a mai băgat de seamă că făceau şi foc, dar unde erau atâţia oameni, era normal să se facă şi mâncare. Era toamnă târziu când Comitele Pavel, însoţit de trupe care erau cam numeroase pentru o suită, îl somează pe Cnezul Gilian să-i predea Budacu. Şi ca să fie convingător de ce forţe dispune, din “pivniţă” au început să scoată tunuri de cireş, săcăluşe, şi să tragă în ei. Până nu au fost armatele regulate sau de mercenari, se ştie că singurii soldaţi din acele timpuri erau ţăranii. De aceea Gilian pe ţăranii lui, nu i-a prea cruţat la instrucţie în ultimul timp, şi era bucuros că lucrările pământului s-au terminat şi pot să se instruiască temeinic. Gilian ştia că toată strategia lui Pavel, s-a bazat pe “surpriză”, dar se pare că nici budăcenii nu erau de ieri de azi în preajma musafirilor saşi. Ei dacă au văzut ce fel de “mişcări” fac saşii şi câţi oameni şi câte butoaie le trec prin sat, au bănuit că nicăieri nu curg râuri de vin, nici chiar la Dumitra. Bătaia ce a luat-o Pavel, l-a lăsat aproape fără oameni. Gilian acum era sigur că a sosit vremea să vină trupe regale. Cunoştea acest “secret” pentru că se apropia timpul de-a trimite convoiul cu aurul coroanei. Acel convoi trebuia protejat deoarece aurul din Rodna era aurul regal. Or proprietatea regală trebuia asigurată şi păzită până la Buda. Asta presupune că nici Pavel nu va sta cu mâinile-n sân. Avându-le aici ar fi fost de neconceput să nu ştie, ba mai mult să nu se folosească de cătanele regale.