Atunci am priceput termenul atât de utilizat “mi-ai robit inima”. Într adevăr simţeam deja că-s robul ei, şi cu toate acestea, nu aveam nici-o remuşcare şi culmea, nici nu doream să mă “dezrobesc”. Cum ne doream nespus unul pe altul, trebuia să ne adăpostim de gurile rele, deci m-a poftit acasă şi după ce ne-am alinat dorul, i-am spus care-mi sunt visele şi gândurile vieţii mele, cum văd eu viitorul meu şi al ei. Rodica a plâns, dar să nu-ţi imaginezi că pentru despărţirea noastră. A plâns deoarece şi-a dat seama că părinţii ei care au căsătorit-o de tânără cu un soţ mai în vârstă, n-au făcut altceva decât i-au blocat visele tinereţii şi tinereţea vieţii. Ce i-a mai rămas în astă lume, doar să aştepte ca viaţa ei să se scurgă aşa cum alţii au decis pentru ea. M-am simţit ciudat, mi-a părut rău de viaţa ei, de viaţa pe care o va derula-o, ce se pare că nu-i va oferi mai multe şanse ca până acuma. Dar parcă tocmai spusele Rodicăi m-au trezit de-a binelea, şi dacă până acum eram convins că aşi fi luat-o de nevastă, să-mi fie alături întotdeauna, acum prin spusele ei mi-am dat seama că nu aceasta este viaţa noastră, nu aşa trebuie tratat viitorul şi n-avem dreptul, ca dintr-o întreagă viaţă, noi să ne mulţumim cu fărâmituri. Este bine să ne împlinim sorţii să devenim ceea ce putem fi nu ceea ce alţii ne rezervă, să ne resemnăm , să ne mulţumim cu puţin. Ne-am despărţit cu cugetele limpezi când Rodica a zis: “Larioane, de câte ori vei trece prin Baie să mă cauţi”. Aşa am şi făcut, toată viaţa, aşa fac şi acuma.
– Iar revin la întrebarea de mai înainte. D-apoi tu erai însurat domnule?
– De fapt, de însurat, m-am însurat târziu şi cum soţia era frigidă, nu numai că nu am avut probleme de acestea cu ea, dar era încântată când eu n-o solicitam deloc. Aşa că în această privinţă ea m-a ajutat, nu m-a frânat. Apoi nevastă-mea s-a îmbolnăvit, şi cu tristeţe-s spun, nici nu au mai revenit asemenea probleme între noi doi.
– Şi tu toată viaţa ai pendulat între nevastă şi…celelalte, adică cu aceste fiinţe care s-au perindat pe aici adineaori ?
– Da, aşa este. Aşa s-au petrecut lucrurile. Sorin s-a ridicat de la masă, cu toate că n-a primit răspunsurile aşteptate de câteva zile, se duse înspre casă. Omul pe care el îl considera familistul onest şi convins, ei bine, el, acest om devotat familiei a trăit şi trăia o viaţă dublă…

Gilian, cnezul Budacului, sat ce avea o întindere în pământuri mai mare decât avea Cetatea Bistriţei, era cum s-ar spune, în ultimul timp, în veghe. După prăpădul făcut de tătari la 1241 s-a dovedit că Hoarda şi-a gândit incursiunile şi erau îndreptate numai acolo unde ştiau că sunt averi şi mărfuri dosite în depozitele şi pivniţele oraşelor, unde era mult mai uşor de ajuns şi luat, decât să strângi de la fiecare casă de ţăran puţinul cămării sale. De aceea, tătarii erau mai bucuroşi să cucerească o cetate decât satele care le “asigurau” de regulă doar furajele. Cetatea Bistriţei, pustiită de ei, şi-a primit noul comite al Cetăţii Bistriţei, pe Herman, apoi şi cel care a urmat, Pavel, numiţi în înaltele funcţii de coroana ungară protectoarea Bistriţei. Comiţii erau conştienţi că cetatea de azi, depopulată de tătari, nu-şi poate reveni la ceea ce era, şi nici măcar nu sunt capabili a o apăra de alţi poftitori dacă n-au suficienţi oameni pe care să-i facă în primul rând soldaţi care să-i apere pe ei şi cetatea. Cu timpul din ei vor face şi meşteşugari şi poate or ajunge să aibă şi slugile de care acum aveau mare lipsă. Pe toţi oamenii aceştia, Cetatea, nu îi va putea lua din altă parte, numai din satele din jur. Poate cel mai rău era că pe meseriaşii Bistriţei i-au luat în corpore Cadan. În invaziile sale, Hoarda, pentru lucrări de confecţionarea armelor, de cetluitul carelor de pradă sau de luptă, potcovitul cailor, toate aceste munci, şi altele, le făceau numai în mers. Exista superstiţia că opririle Hoardei, manevră ce nu exista în obişnuinţa comandanţilor militari tătari, poate duce la înfrângeri în luptă.” Hoarda nu trăieşte dacă se opreşte”. Potcovitul cailor, schimbarea unei roţi la o căruţă, n-ar fi durat, lucrul efectiv, 1-2 minute. Cu toate acestea se folosea o creangă de şpraiţuire legată în două locuri de spinarea calului şi de care se lega piciorul ce urma să fie potcovit. Acest sistem de reazim permitea atât calului cât şi căruţei să-şi continue mersul, iar meşterului să-şi facă munca de unul singur, fără ajutoare. Munceau mergând în coloană cu trupa, lucru de neimaginat la alte armate. Se mai observa o oarecare sau derută sau necunoaştere, pentru acei ce priveau aceste operaţii din exterior. Niciodată nu se potcovea un cal la toate picioarele odată. Intervenţia se făcea doar la o singură copită. Scopul era protejarea de rosături sau incidente care ar fi putut scoate calul din luptă. Şelarii erau în coada manutanţei. Cu toate că mirosul de acru era mirosul specific al tătarilor, nici chiar ei nu erau foarte încântaţi de mirosurile pestilenţiale emanate de materialele folosite la prelucrarea pieilor. Armurierii în schimb, erau favoriţii soldaţilor. Cu toate că nu se leagă prietenii între slugi şi stăpâni, existau printre armurieri meseriaşi care erau preţuiţi cu daruri mari la terminarea unor arme deosebite, în privinţa calităţii, a formei, sau a modului de împodobire. Mai mult, armurierii foarte pricepuţi erau ţinuţi pe lângă căpitenii, devenind un fel de oameni de încredere care se bucurau de multe facilităţi. Toate acestea Gilian le ştia. Pe unele le-a văzut cum le făceau tătarii şi acum se vedea pe el, şi satul lui în pericol, pericol care nu venea de la tătari ci de la creştinii din imediata vecinătate, medita Cnezul Gilian. El era convins că Herman sub o formă sau alta tinde să-i ia de prinşi pe oamenii satului său, oameni care cu toţii cunoşteau meşteşugul armelor, toţi erau soldaţi.

Deoarece Bistriţa era nevoită să-şi refacă potenţialul, era evident că-şi îndrepta interesele spre aceste scopuri în care erau vizaţi nu numai sătenii din Budacu lui Gilian, ci şi alţii din alte sate mai apropiate sau mai îndepărtate. Ţăranii din Budacu ţineau la pământurile lor, la avutul lor iar pentru ei nu constituia o atracţie, ca din oameni liberi care trebăluiau toată ziua pe moşiile lor, fiind “robul” muncii propriilor sale necesităţi, să se ducă să stea închis în cine ştie ce hrubă puturoasă şi să lucreze pentru stăpân, nu pentru sine. Dar slugile, robii care-şi primeau libertatea, dacă vor lucra şi vor fi meseriaşi, înclinau spre varianta plecării. Aceştia au fost aceia care au deschis porţile Bistriţei la îndemnul lui Cadan; “Veniţi afară să vă socotim după obiceiul tătar” Meseriaşii, foşti robi, au deschis porţile cetăţii, au fost număraţi şi le-au dat de lucru. Pe ceilalţi locuitori ai Bistriţei tătarii i-au jefuit, apoi “i-au trecut prin foc şi sabie”. Aşa s-a întâmplat că Bistriţa era aproape pustie iar Comitele împreună cu târgoveţi se luptau din răsputeri s-o repopuleze. Solicitările comitelui la Coroana ungară s-au soldat cu trimiterea unui detaşament de pază, ceea ce era insignifiant, nu numai raportat la fosta garnizoană a Bistriţei, dar Bistriţa fiind un oraş-cetate mare, avea nevoie acută de meşteşugari, iar fără ei, nu se mai producea nimic. In acelaşi timp, însă, minele din Rodna au reuşit să-şi completeze populaţia necesară pornirii lucrului minelor regale. S-a putut împlini acest lucru deoarece nu necesita ca toţi muncitorii să fie specializaţi. Se ştie că bunul meseriaş, unul căruia-i merge buhul şi-i cineva în meseria sa, nu se plimbă cu traista-n băţ de la un loc de muncă la altul, el rămâne acolo unde se bucură de preţuire şi recunoştinţă. S-a mai întâmplat că după “dezordinea” creată în Europa de tătari, mulţi oameni se gândeau la a obţine un loc de muncă bun, ferit din calea barbarilor şi prima idee a fost migrarea spre munţi, înspre localităţile minere, unde să-şi poată câştiga pâinea necesară traiului. Aşa se face că pe lângă acei meseriaşi destoinici ce au fost colonizaţi au mai apărut şi alţi oameni aduşi de aceştia, sau poate numai de dorinţa de-a câştiga un ban, oameni care au contribuit la relansarea activităţii miniere din Rodna, veşnica rivală a Bistriţei. Comitele Bistriţei suporta greu umilinţele coroanei pentru neîmplinirile şi lipsa de venituri care se profila în defavoarea stăpânilor din Buda. Comitele Pavel, cel care l-a schimbat pe Herman, hotărăşte ca târgul din acest an să se ţină pe 24 septembrie. “Toţi cei care vor aduce mărfuri de vânzare vor putea întra în cetate fără a fi dijmuiţi. S-a hotărât această înlesnire pentru că pagubele în acest an au fost multe şi pentru ca toţi să reuşească câştiguri mai bune şi vor aveau aceleaşi drepturi la câştig fiecare”. Vestea s-a răspândit ca fulgerul şi oamenii din jur s-au pregătit pentru târg. Sate de la 2-3 zile de mers pe jos veneau să-şi aducă prinosul muncii şi să-şi cumpere cele trebuincioase gospodăriilor şi familiilor.