Ca orice linie ferată, în trecutul război şi aceasta a avut aportul ei deosebit. Din câte se ştie bombardamentele se făceau cu predilecţie pe căile ferate. Ciudăţenia era atunci că în momentul bombardării trenurile trebuia să se oprească din mers. Şi trenul de care încerc să-ţi povestesc a făcut această manevră, iar capătul lui a fost răsucit de-o bombă, alegându-se din el, din fostele lui vagoane, numai aşchii. Într-un vagon care nu se ştie cum de n-a avut şi el soarta celorlalte părţi ale trenului, s-a născut în acele momente un băieţel. Mamă-sa a crezut că ar fi bine să-i pună numele de Andrei, Protectorul românilor. Eu mi-am satisfăcut stagiul militar la Sibiu. Comandantul nostru de companie, locotenent majorul Ţandea, era fiul unui ţăran din Becleanul Făgăraşului. Ofiţerul şi-a făcut obicei din a persecuta un soldat din grupa a II-a deoarece, motiva el, avea mustaţă şi parcă voit “ca să-i dea apă la moară” soldatul nici nu se gândea să şi-o radă, ştiind că regulamentele militare nu precizează nimic de mustaţă, numai despre barbă. Ofiţerul îi “fabrica” abateri peste abateri, pentru a-i pedepsi încăpăţinarea, şi se pare că s-a ajuns la un moment critic când nici unul nu mai accepta situaţia impusă de celălalt. Starea de nervozitate a ajuns la insuportabilitate şi a “explodat” într-o dimineaţă, în timpul raportului de prezentare şi inspecţie. Imediat după raport şi inspecţia de dimineaţă, a ţinutei şi a armamentului, chiar înainte de plecarea la instrucţie. Ofiţerul comandant, pe nepusă masă îl întrebă pe soldat :”unde te-ai născut, băi, de eşti aşa de şmecher?”. Soldatul parcă în ton cu atmosfera creată răspunde;”în tren toa-lent major”, replică la care toată compania a bufnit în râs. Ofiţerul iritat peste măsură de această replică obraznică, s-a dus însoţit de soldatul insubordonat la comandantul de batalion să-l pedepsească. Acolo s-au lămurit şi răsuflat şi alte lucruri. De la acea răbufnire, am aflat şi eu, că Andrei colegul meu de armă, era pruncuţul care s-a născut în tren pe linia bombardată în octombrie ’43 ce ducea la Baia Sprie. Mamă-sa nutrea speranţa că Dumnezeu o va ajuta să ajungă acasă, unde-şi dorea să nască. N-a fost aşa, dar, minune sau nu, din acel tren au rămas în viaţă numai persoanele care erau în vagonul unde s-a produs minunea naşterii. Câte întâmplări, câte destine pe un capăt de linie care astăzi trăieşte doar în amintirile noastre. Baia Mare Est era o linie predestinată mărfurilor, transvazării lor, a mărfurilor în general. Cu toate acestea se ataşau la anumite ore ale zilei şi câte unul sau două vagoane de personal, astfel trenul de Baia Sprie devenea mixt. Trenul acesta, specializat pe transporturi de minereuri şi mărfuri, tren de servicii şi transvazări, o dată pe an, era prin excelenţă de sărbătoare. Ziua aceea era 15 August, zi în care se ţine Hramul Bisericii din Baia Sprie, bâlciul, cum îl numesc oamenii locului, când toţi călătorii erau în haine de sărbătoare. Trenul era curat şi toţi se înghesuiau să ajungă la cele două slujbe de dimineaţa dar şi la cea de seară. Acesta era cel mai frumos tren de peste an.

Poate de aceea, sau poate din alte motive legate de numele FECIOAREI, să fi hotărât primăria Oraşului Baia Sprie, Ziua Oraşului la această dată ce se aniversează an de an în pace şi bucurie deocamdată, şi băsprienii speră că în curând şi cu puţin belşug.
Cealaltă gară, cea de Sud, era gara propriu zisă, gara de călători, care era legată cu liniile de triaj şi formare de trenuri a Uzinelor Phonix. Deservea cea mai mare platformă care alimenta toate depozitele de mărfuri din oraş şi nu numai. Personalul platformei de Sud era cu mult mai mare decât al Gării de Călători. Aici se afla Fabrica de case (poligonul de prefabricate), Combinatul chimic, Trustul de construcţii, depozite de mărfuri nenumărate. În acest viespar aveau locuri de muncă mai mult de jumătate din populaţia activă a oraşului. Dacă munca în mine se desfăşura departe de privirile oamenilor, aici totul era la vedere. Toate aceste neostoite vermuieli arătau ca un pulsar care emitea continuu. Practic aici era inima muncitoare a oraşului în Gara de Sud şi pe triajul ei. Gara de Călători s-a mutat de pe fostul amplasament, unde acum se află zona Magazinului Maramureş-Mc’Donald-Galeriile Tineretului, mai la Vest devenind cu timpul Gara de Vest, gară care astăzi are obiectul de activitate numai călători. Din vechea Gară de călători au plecat sau au sosit şi mari personalităţi. Primul care ne-a vizitat a fost Generalul Berthelot, după terminarea Primului Război Mondial, când acesta a avut misiunea europeană de stabilirea graniţei de Vest a României. Generalul a fost şi membru al Academiei României. Ultimul om mai important care a plecat din Gara Veche, a fost Nicolae Ceauşescu în 1969, care a fost condus la gară cu torţe şi făclii, în amurg. După acel memorabil spectacol de despărţire care a avut loc în Vechea Gara de călători, aceasta a fost demolată, funcţiile ei luându-i-le noua şi moderna Gară de Vest. Prin Baia Mare au mai trecut şi alţi oameni de samă, îl amintim doar pe Nicolae Iorga, care a fost găzduit de Pocol la Castelul lui din Valea Borcutului. Castel care se pare că îşi are numărate zilele. Academicianul a venit cu birja peste Gutâi şi a fost impresionat de tinerii şi copii care ieşeau, pe înserat, din mina Aurum. Deoarece Baia Mare pe atunci nu avea linie ferată în 1905, a plecat tot cu birja, prin Şomcuta Mare, cum a scris savantul.
Aşa cum se cunoaşte, gările sunt un spaţiu destul de trist, în el se fac majoritatea despărţirilor dintre oameni. Acestor frecvente despărţiri, unii compozitori le-au dedicat şi cântat multe melodii. Există certa şi totodată trista posibilitate ca odată conduse la gară, pe unele dintre aceste persoane să nu le mai întâlneşti niciodată. Cu toate acestea, de câte ori am plecat din Oraşul Iubirii mele, inima-mi tresărea la revederea Iazului de la Săsar, iaz de care cu greutate ne-am scăpat de el. Iazul era primul semn ce se vedea din tren când intrai în Baia Mare. Ce mi-aşi dori eu pentru acest oraş, ca în gară să se vândă doar produsele care să ne reprezinte pe noi, munca noastră, cultura noastră.

Produse care se cunosc deja şi suntem renumiţi în Istoria Artei, unde este recunoscut că oraşul Baia Mare este Besançon-ul românesc. Adică acele suveniruri să poarte această amprentă, a artei, şi nu a kitsch-ului care nu reprezintă munca şi creaţia băimărenilor. Cam asta ar fi fost pe scurt o trecere în revistă a porţilor de intrare în municipiul nostru. Deci, după cum vezi, se putea merge cu trenul în Baia Sprie.
– Cu asta văd că ţi-ai terminat expozeul dar pauza aceasta am făcut-o numai pentru că tu ai spus că mergeai cu trenul la Baia Sprie, dar probabil că povestea începută de tine, nu aici se termină, de aceea te-oi ruga să continui.
-Bineânţeles că nu acesta-i sfârşitul ei. Aşa cum ţi-am povestit, am stat primul trimestru la consăteanul meu din Baia Sprie, dar pierdeam foarte mult timp cu transportul şi a fost o iarnă “de neuitat” de friguroasă, ceea ce m-a decis să mă mut la Ferneziu. De fapt nu chiar la Ferneziu, mai bine spus la bifurcare, într-o “Casă de ciocolată”(csokoladehaz). Aşa cum au fost botezate de colocatari aceste barăci, datorită culorii maronii cu care erau vopsite toate casele aparţinătoare Coloniei. Casele erau confecţionate din “cofraje” de scânduri care s-au umplut cu rumeguş pentru constituirea aşa zişilor pereţi ai barăcilor. Erau destul de călduroase numai că de ploşniţe şi pureci nimeni nu s-a putut apăra. Aşa că nici eu n-am stat prea mult pe acolo cu toate că cei doi navetişti din Tulgheş, la care am stat, erau oameni foarte cumsecade. Într-o zi când mi-am mai luat un repaus de la “vieţuitoarele” din Casele de ciocolată, umblând hai-hui prin oraş, am ajuns în dreptul Catedralei de pe strada Baia Sprie. Într-un geam, la o căsuţă din preajmă, văd un cap de femeie. O priveam cu plăcere şi voluptate, cu atât mai mult cu cât ea, privea visătoare în altă parte. Sunt sigur că fiecare dintre noi încercăm înainte de-a ne căsători, să ne imaginăm, cum ar fii viitoarea noastră consoartă, viitorul nostru soţ. Poate că şi eu să fi fost mâncat de microbul acesta dar încă nu era momentul, fiind încă în liceu, îmi scap “gândindul” cu voce:”aşa mi-ar plăcea să fie şi soţia mea”. Poate a fost o coincidenţă, atunci s-a uitat şi ea înspre mine. De ruşine am băgat capul în pământ şi “rade-o Larioane”. În clasa a zecea meditam un copil răzgâiat al unui şef oarecare. De fapt pe omul acesta nu-l interesau rezultatele copilului său din gimnaziu, el a profitat de această motivaţie pentru a nu-şi lăsa progenitura singură în casă. Băiatul era aşa de “bun” că numai casa n-a aprins-o, atâtea tâmpenii făcea. Poate te întrebai de ce nu stătea cu mamă-sa. Şi doamna avea o funcţie de răspundere şi uneori nici noapte nu se întâlneau cei doi soţi. Datorită acelor funcţii s-au creat aceste situaţii. Se pare că funcţiile deţinute de soţii acestei familii fiind aşa de importante, nu doreau să renunţe la ele.