La un prim impuls, Sorin a vrut să se ridice şi să plece pentru, evitarea discuţiilor în gura mare cu un beţiv, şi la renunţarea judecăţilor de “valoare” emanate de pritoceala vodcilor, mai ales că asemenea situaţii erau adevărate fatalităţi pentru el. Unii dintre aceşti beţivi se şi minunau, “cum s-a putut învârti pământul înainte de a se fi născut ei ?”. Sătul de asemenea situaţii în care “cel mai deştept cedează”, a considerat că nu-i cazul să-i satisfacă orgoliul, părăsind el localul, mai ales că dorea nespus să-şi întâlnească acel prieten cu care să-şi poată, evalua, oarecum activităţile desfăşurate cu ocazia apariţiei ultimei sale cărţi. Intuiţia nu l-a înşelat pe Sorin,”scriitorul” venea decis spre masa lui. Şi încă de la distanţă i se adresă cu o întrebare:
-Noa! Amu ce-i mai scrie? Lăsându-l să se mai apropie, pentru a nu-i răspunde şi el pe tonuri înalte, Sorin îl solicită o repetare a întrebării.
– Nu te înţeleg.
– Ei nu înţelegi, îi răspunde nou intratul trăgându-şi un scaun sub el, înţelegi tu bine! Şti tu că mă refer la obiceiul tău de a-ţi “întinde” minerii în peste o mie de pagini. Amu din câte se vede, i-ai gătat! Le-ai pus punct! Ha ! Gata! Şi nu numai tu i-ai gătat, ăştia acum se străduiesc să-i scoată cu totul şi din Nomenclatorul profesiilor. Cu ce ţi-i pierde vremea de acum? Despre cine-i mai scrie dacă ţi-ai pierdut “obiectul muncii”? Cu ce te vei mai ocupa?! După acest potop de întrebări puse pe nerăsuflate, Sorin, clarificându-şi şi el intenţiile asupra acestei veninoase dar şi invidioase exprimări, “aruncate” pe nerăsuflate de confratele său în ale scrisului, s-a liniştit văzând că suportul lui psihic n-a putut trece peste umila sa realizare, aşa că dumirit îi pune şi el o întrebare:
-O, despre asta-i vorba? Nu-i aşa de greu răspunsul la întrebarea ta şi nici situaţia nu-i chiar aşa de disperată cum îţi pare ţie. Şi spun acest lucru unuia care ştie că în ţara asta nu există profesia de scriitor, deci din aşa ceva nu se poate trăi, aşa că toţi acei care mai scriu, aşa cum şi tu ai o profesie, au şi ceilalţi o meserie, o ocupaţie din care trăiesc. După câte vezi oamenii care-şi încearcă condeiul în scris, o fac ca pe un hobby, deoarece la noi “scrisul” nu aduce bani, poate doar de-o vodcă. Cum întrebarea ta îmi era adresată mie, de fapt activităţii mele în acest domeniu, al scrisului, dacă “m-ai fi putut citi”, ai fi observat că în cărţile mele erau şi capitole, şi multe întâmplări cu mineri, dar nimeni nu se poate limita numai la ei, şi numai pentru faptul că ar putea fi citită şi de oameni care să nu aibă nimic comun cu ei. Ori cărţile mele, romanele mele, se adresează OAMENILOR, tuturor oamenilor, dar mai ales tinerilor oameni, adolescenţilor. Poate dacă citeai observai şi tu că nu erau manuale, cărţi care au o anumită extensie după care îşi epuizează tema respectivă, se termină. Dar când scrii despre oameni, cât trăiesc ei, şi din câte ştii oamenii nu dispar aşa cum tu încercai să-mi sugerezi adineaori, şi după ale tale cunoştinţe, mai ales la noi, în ori ce domeniu te uiţi, problemele nu numai că nu dispar, dar parcă se amplifică cum trece timpul, oamenii trăindu-şi dramele lor, iubirile lor, împilările lor de zi cu zi, în greutăţi din ce în ce mai mari.

Din ceea ce spuneai reiese că eu i-am “ocrotit” pe mineri. Poate, dar eu ţi-aş răspunde că doar ne-am mai luat o dată de mână, şi am trecut prin coridoarele galeriilor vieţilor lor, atât de năpăstuite, să mai alinăm câte puţin din acele necazuri, greutăţi şi dureri, ca o cataplasmă pusă la rana sufletelor lor. Din cele spuse în expunerea ta, nu-mi dau seama dac-am reuşit să fac acest lucru pentru acei oameni, că tu, din câte văd, n-ai venit acum să-mi spui că mi-ai citit cartea, tu te-ai străduit, până acum, doar să mă jigneşti pe mine şi aşa cum ştii, şi prin mine pe acei oameni despre care scriu. Poate-mi vor spune alţii, persoane care-s capabile să treacă peste propriul lor orgoliu, să se ştie bucura de faptul că şi cei mai obidiţi oameni mai au pe cineva care-i preţuieşte, îi admiră şi ar dori cât poate de mult, să-i şi îmbărbăteze. Dacă ne uităm şi la conducătorii noştri de acuma, nu e primul lucru în care ţara asta, a pierdut enorm prin: neglijenţă, desfiinţare, sau pierderea prin nepăsare. Să nu trecem mai departe de sistemul de termoficare centrală care a dispărut prin “pierdere şi nepăsare”. Au dispărut obiective industriale mari, uneori industrii, la ridicarea cărora oamenii aceştia, şi în primul rând minerii, au pus osul şi crede-mă că îi doare să-şi vadă roadele muncii lor, ale vieţii şi sănătăţii lor destul de ruinate, astăzi pe nimeni nu-l mai interesează ce s-a făcut, până acuma. În timpul scurs “în democraţia populară” am reuşit ca noi românii în orice sector de producţie, să avem ceva realizări în plan mondial. Noi care până în ’48-’52 nu numai că ne “bucuram” de lipsa de consideraţie cu care ne tratau alţii, dar eram, pur şi simplu o ţară agrară, cu mijloace de muncă rudimentare. Ţările capitaliste din Europa şi din lume nu ne-au dat nimic, şi mai ales nu ne-au dat nimic care să putem folosi Pentru ei, noi eram comunişti, adică după a lor catalogare, duşmanii lor. Cu o muncă pe care nimeni nu o va putea-o pricepe, dintre cei care trăiesc astăzi, am realizat, şi încă-i avem, prima dată pe specialiştii necesari, şcoliţi şi instruiţi în necazuri, numai în ţară. Apoi ne-am construit o industrie, case, maşini şi altele. C-o nonşalanţă condamnabilă toate guvernele ce ne-au “condus” de la ’89 încoace au distrus structurile de bază ale societăţii şi nu structurile statale comuniste care mai există şi acum. Ei au distrus economia. Îţi spun aceste lucruri pentru că aşa o ignoranţă în conducerea unui stat, nu s-a văzut nicăieri. După ce Richard Nixon ne-a vizitat ţara, s-a făcut o oarecare “deschidere” spre Vest. Sistemul Internaţional de Măsură a fost adoptat în anii 1970. Ei ne trimiteau tehnologie şi tehnică fabricată în sistemul de măsură anglo-saxon. Ăsta era “meritul”, ca să nu spun dispreţul, cu care eram trataţi atunci de către Lumea “bună”.

Ori ce se defecta la acele maşini trebuia refăcut în sistemul perimat de măsură al lor, de noi cei care nici nu aveam asemenea maşini care să lucreze în acel sistem perimat de măsură. Am dobândit toate acestea, am trecut peste greutăţi insurmontabile, ca acum actualele guverne să continue acest dezastru tot cu acei oameni care au mai avut încă o dată această sarcină “de rezolvat” după încheierea războiului, să le scoată la liman industria, după falimentarea ei de cataclismul războiului. Dar ce-ţi spun eu aceste lucruri ţie care le trăieşti, le vezi şi le scrii zilnic. Scuză-mă, te rog. Poate-ar fi trebuit să vorbim despre evoluţiile şi involuţiile mineritului din această ţară. Sunt şi alte subiecte “la modă”
– Nu, mai stai puţin. Se vehiculează că-i desfiinţează pe mineri, că-s prea “colţoşi”. De ce-s aşa de colţoşi?
– Te mulţumeşte, dacă-ţi spun, că de multe ori, la susţinerea lucrărilor minere, se folosesc armături “în dinte”? Asemenea apelative arată mai mult dispreţul faţă de om, decât respectul care trebuie să ne caracterizeze. Un asemenea mod de abordare a problemelor cataloghează doar oamenii superficiali şi nicidecum pe cei care-i interesează într-adevăr ceva despre semenii săi.
– Dacă aşa zici tu…
– De fapt poate ar fi trebuit să-ţi spun altceva. Să-ţi spun că în această specialitate de miner, sunt nişte posibilităţi specifice de rezolvare ale problemelor şi incidentelor ivite în timpul derulării lucrului în mină, mai cu seamă când acestea nu se pot prevedea. Între acele forme sau tipuri de rezolvări şi modul de abordare a respectivei situaţii de urgenţă, există o oarecare relaţie. Modalităţile de intervenţie şi înlăturare imediată a problemelor ivite, nu de puţine ori aduc profituri bune, dar se întâmplă uneori că îţi aduc doar porecle, reproşuri şi nu de puţine ori, poţi deveni victima unor accidente, încercând înlăturarea evenimentului respectiv. Această asociere de fapte specifice profilului, poate nu-i cea mai potrivită, ea semănând cu bancul acela: “câţi oameni se tem de-o puşcă goală”. În mină puşca aceea goală există întotdeauna ca un pericol potenţial, ca o “sabie a lui Damocles” reală şi fără măcar să beneficiezi de vre-o avertizare. Tensiunea insuportabilă care se creează în unele momente ale lucrului din mină, te poate duce la paroxism. Aceasta-i una dintre cauzele pentru care nu oricine poate lucra în subteran, apoi mai este frica, umezeala şi întunericul, aerul rarefiat şi altele. Această tensiunea psihică permanentă, te copleşeşte. Tot valorile psihice înalt tensionate se explică, oarecum, prin acele “descărcări” verbale şi chiar bătăi între mineri. Aici totul se plăteşte pe loc. Mina n-a acceptat şi nu acceptă eşalonări. Dar “aprecierea” aceea de colţoşi vine de la o altă situaţie care bineînţeles că şi ea este specifică şi tot în minerit îşi are sursa. Un lucru rar ce se întâmplă la alte profesii, aici este la ordinea zilei.