Ce n-a ştiut directorul, era că primele confruntări ale lui Vasile cu elitele, le-a avut la jocurile de şah, cărţi şi remi. Poate e bine că l-a provocat la şah, deoarece la jocurile de noroc avea o predispoziţie aparte şi toată lumea, după ce-i cunoştea capacităţile deosebite pentru asemenea “distracţii”, îl evita ca să nu se vadă umilit de el. Era de neconceput pentru cine considera jocurile de noroc, doar jocuri de “noroc”, ca după două mâini de cărţi, sau două ture de pietre la remi, să-ţi spună unde se află o anumită carte sau piatră. În timpul cât a fost pe foaie de boală, apoi în pensie de boală, s-a sărbătorit şi Ziua Metalurgistului. Fanfara Phenixului, a avut printre invitaţi şi Fanfara unităţii militare, aşa se face că puteau cânta în “schimburi”. Într-o atare pauză, Vasile Pop era cu şahul printre pensionari şi le “jumulea” creiţarii. Un subofiţer văzând cum joacă Vasile, l-a provocat la o partidă. Vasile cam sarcastic îi zice;
– Cu dragă inimă domnule, dar dacă pui o miză, măcar pune-o să fie mai mare ca la amărâţii ăştia de pensionari.
S-au tocmit ei ce s-au tocmit, şi cum subofiţerul ştia ceva şah, nu a pregetat să pună un pot mare, evident, că nu se îndoia de câştigarea partidei. După ce l-a bătut pe acel subofiţer un altul s-a prezentat la rând. Povestea a rămas de pomină deoarece toţi pensionarii prezenţi în parc au chefuit până târziu cu berea câştigată de Vasile de la cei doi. În schimb, cum nu toate partidele lor de şah s-au terminat cu bine în partea militarilor, aceştia s-au gândit să-i ceară o revanşă lui Vasile. Cum jocurile de noroc erau interzise pe acele vremuri, tineri şi mai puţini tineri se adunau în diferite apartamente unde se jucau cu miză. Un asemenea “club” era pe Aviatorilor, altul pe Aleea Nouă, cluburi unde, într-o seară, câţiva dintre cei care au pierdut la şah în faţa lui Vasile, s-au hotărât să-l invite nu la o revanşă cum ar fi fost normal, ci la o răzbunare care să le “spele” ruşinea. Planul era ca ei să-l îmbete pe Vasile, şi acesta dacă va juca beat, nu va mai fi capabil să-i bată la şah. Aşa au crezut “organizatorii”. Cum au decurs lucrurile acolo nu ştie nimeni. Cert a fost că şi afumat, Vasile, cică, i-a bătut pe toţi la şah. Probabil că toate aceste “legende” să nu fi ajuns încă, la urechile tovarăşului director, altfel nu se explică “preţul” pus pe postul de probagiu.
– Să câştigi o partidă de şah!
– Pe bune, tovarăşe director ?!
– Altfel nici să nu te mai văd. Au pus piesele şi c-o mină gravă, apoi au pornit jocul. Vasile nu s-a înscris în “clubul şahiştilor” deoarece cu un prilej sau altul, i-a bătut pe toţi, dar erau prieteni la cataramă, cu ei însă lui nu-i plăcea la club, deoarece deplasările, erau comandate de la “centru” şi la fel organizările de concursuri care trebuiau “sponsorizate” de acei care erau competitori.

Poate ar fi trecut şi peste acest lucru dar să faci concursuri fără să dai premii…e neruşinare. A început şahul cu directorul, abordând deschiderea siciliană. Mergea mai repede, cu toate că Vasile ştia pe de rost partida de Campion a lui Boby Ficher, pe care el n-o considera grozavă, şi era convins că Boris Spaski a fost derutat de acea mişcare infantilă, dar care, cu toate că la nivelul lor era considerată adevărată tâmpenie, l-a adus în avantaj. După câte ştiţi cu acea mişcare s-a câştigat unica partidă a campionatului mondial de atunci care l-a consacrat campion mondial pe Ficher. Aici nu i-au trebuit lui Vasile, nici mişcările lui Tal, nici ale lui Botvinik sau Arlechin, după zece minute, partida s-a încheiat, Vasile s-a ridicat să plece. Înainte de aceasta a privit încă odată tabla de şah. Da, era mat.
– Ce faci mă ?! Strigă directorul pe Vasile. Care atunci a văzut că :”s-a făcut totul”. Iuţeala cu care s-a derulat partida nici nu a lăsat posibilitatea savurării plăcerii jocului, de aceea directorul nu s-a aşteptat încă la “deznodământ”. N-a observat matul. Acum îl vedea. Stai jos mai facem încă una şi apoi pleci !
– Cum doriţi Dumneavoastră. Eu deja-s în serviciu. După ce a luat un car de bătăi, Pop Vasile probagiul, l-a învăţat pe Pop Vasile directorul, câteva mişcări care-i aduceau mai aproape câştigul, şi sigur matul, dar nu împotriva lui Pop Vasile… probagiul care, din biroul directorului, a plecat la Centru de instruire pentru instructajul de intrare în mină.
Vasile avea mulţi prieteni, multe cunoştinţe. Poate că după moartea soţiei să fi căutat şi el pe cineva cu care să mai poată schimba o vorbă, altfel nu i-ar fi ştiut pe atâţia, dacă nu umbla şi el pe unde umblau aceştia. Unul dintre aceşti prieteni ai lui, unul dintre acei prieteni agreaţi, de al lui, dar care în ultimul timp se ţinea scai după el, Vasile a început să-l evite. Omul a observat această schimbare comportamentul lui Vasile şi l-a un şpriţ la abordat:
– Ţi-s dator cu ceva?
– Nu cred că-i exprimarea mea.
– Atunci exprimă-te, de ce mă eviţi.
– Mie-mi plac animalele cu coadă, dar oamenii cu coadă, nu.
– De fapt nu-i “coada” mea, este a ta.
– Vezi că te întreci cu gluma. Tu ştii că legea obligă pe oricine, care intră în contact cu un străin, să depună o declaraţie la securitate. Eu nu am chef de aşa ceva şi de supravegherea lor.
– Fii liniştit că am depus-o eu.
– Şi ce ai scris în declaraţie despre neamţ?

– Ce mi-a spus el: prezentarea clădirilor de patrimoniu din oraş.
– Şi ăia te-au crezut ?
– Eu n-am spus asta, dar homosexual nu sunt.
– Şi de fapt ce-i trebuie neamţului ?
– Să-ţi vadă florile tale de mină.
– Văd că şi tu, nu numai el, eşti nebun. Şi îi întoarce spatele.
– Vasile stai!!! urla prietenul lui. Nu mi-ai făcut nici un cadou niciodată. Nici eu, dar acum îmi faci o mare pagubă.
– Pagubă? Ce pagubă?
– Ori crezi ori ba, de când dracu ştie cine i-a băgat în cap că tu ai flori de mină şi că eu sunt cel mai bun prieten al tău, cred că a cheltuit mai mult de o sută de mărci consumaţie în diferite localuri, numai să-l laşi odată să-ţi vadă florile de mină.
– Sânte-ţi grozavi. Voi chefuiţi pe florile mele. Curată neobrăzare.
– Cea mai mare neobrăzare eşti tu, de când mă ştiu, toată lumea care are flori de mină se laudă cu ele, numai tu, ce ţi-o veni, eşti singurul care le ascunzi şi nu le arăţi la nimeni ca un adevărat Hagi Tudose. Intre mineri nu s-a auzit, până la tine aşa ceva. O să pieri că-l laşi şi tu pe omul acesta să ţi-le vadă?
– N-am lipsă de reclamă. N-am nimic de vândut, n-am nimic de arătat.
– Vasile nu mă nenoroci. Omul ăsta, de-o săptămână, aşteaptă să-ţi vadă florile. Nu-ţi bate joc de mine, că acum de mine îţi baţi joc. Dacă eşti aşa cum vrei să arăţi, dacă aşa te comporţi, îţi aduc eu, dintre florile mele câteva bucăţi, dar fă măcar atâta să i le prezinţi tu, ca şi cum ar fi ale tale. În acest fel, te învoieşti să mă scapi de “coadă”?
– Bine mă, haide-ţi mâine la şase seara şi-om discuta.
– Mulţumesc Vasile, pot să-ţi spun că m-ai făcut fericit. Pe mâine. A doua zi la ora convenită s-au întâlnit. După saluturi şi discuţiile de complezenţă, Vasile-i invită în cea de-a treia cameră a apartamentului său, primit doar după ce a avut accidentul, cameră care era “mobilată” doar cu vreo zece cutii din lemn, în care cândva s-a transportat dinamita, şi ridică capacul uneia prezentând nişte flori dumnezeieşti celor doi. Prietenul lui Vasile, colegul lui, era stupefiat. El miner şi n-a văzut asemenea frumuseţi. Neamţul nici nu se uita la ele. Vasile probagiul deschide o altă cutie, unde erau alte frumuseţi de ştufe, ambalate în vată care erau mai grozave, de-i curgeau ochii după ele la celălalt Vasile. Neamţul imperturbabil îşi scormonea pipa, cu un beţigaş. Vasile, strigă Pop, Vasile al nostru, aţi venit să vă bate-ţi joc de mine.