Dintre multitudinea aceasta de învăţăcei, erau unii care mai şi învăţau, dar erau şi dintre aceia care se mulţumeau cu situaţia că erau “prinşi” doar într-o activitate şcolară. Vasile, peste studiile tehnice absolvite, s-a preocupat singur de propria-i instruire. N-ar fi complet acest portret a acestui Pop Vasile al nu ştiu câtelea, dacă n-am adăuga un fapt nu lipsit de interes şi teamă, la care el a reacţionat ca nimeni altul. Preşedintele Uniunii artiştilor plastici din judeţ, era Mircea Hrişcă. În acele timpuri, toată lumea-l cunoştea, atât pe el, cât mai ales “metaforele pierdute” prin diferite localuri care erau deosebit de caustice la adresa conducătorilor de atunci, persoane cu fobie la ori ce fel critică.(când am scris: toată lumea-l cunoaşte. Aş fi fost mult mai fericit dacă aşi fi putut scrie: opera lui este cunoscută de toţi concetăţenii lui). S-a întâmplat că lui Mircea Hrişcă i-a sosit o invitaţie din Olanda la o Tabără de pictură. Spuneau cei mai apropiaţi, că “cineva” a considerat că este momentul oportun, “să-i facă felul”. În ţară se va “anunţa” că a plecat în Olanda la invitaţia confraţilor olandezi, i-ar de acolo nu s-a mai întors, cum au “păţit” şi alţii. Ideea era bună, pentru acei care se săturaseră de el. Şi “s-au apucat de treabă”, dar culmea a fost că a dispărut Mircea. Nimeni nu avea habar unde ar fi putut fi. Unii deja spuneau că “i-au făcut bucata”, ceilalţi erau înnebuniţi căutându-l, nimeni nu ştia exact ce s-a întâmplat, şi de fapt care era realitatea. Prin sursele lui proprii, Vasile, prieten bun cu Hrişcă, l-a luat pur şi simplu, şi odată cu el şi-a luat şi Vasile concediu şi au petrecut două săptămâni de vis la Băiuţ pe cheltuiala lui Vasile şi a rudeniilor sale. Şi-au întrerupt sejurul când un alt amic i-a trimis vorbă că în urma presiunilor Ambasadei Olandei i-a sosit, sau făcut paşaportul, aşa că era trecut deja sub protecţie internaţională. Din acest moment, povestea nu mai putea fi muşamalizată. Grija ce i-a purtat-o Pop şi alţii, acestui deosebit pictor, care a fost deosebit şi prin aceşti oameni, fără care ar fi fost imposibil de făcut faţă situaţiilor extreme de atunci. Mircea cu asemenea prieteni în jurul său, a putut fi, ceea ce era de fapt: pictor liber. Toată lumea ştia despre Pop Vasile acesta, că-i “servus” cu directorul, în schimb acelaşi director avea o meteahnă tare proastă. Dacă el era supărat, indiferent pe cine, venea dimineaţa înainte de intrarea schimbului în mină şi se apuca să certe pe oricine-i cădea în drum, şi culmea era că-i căşuna pe toţi. Cu toate că Vasile n-a făcut nimic, nimeni nu avea ce să-i reproşeze în acea zi, care de-abia a început, el fiind cel mai aproape de director, de el s-a agăţat. O ploaie de invective şi termeni tehnici şi de diluţie se revărsau pe capul lui Vasile căruia, la început nu i-a venit a crede că din senin se poate lua cineva de el, chiar dacă acesta-i director. A ascultat el potopul de vorbe aruncate de “superiorul” său, a ridicat mâinile-n sus şi cu o voce de tunet, că te mirai de unde-o scoate, a început să strige, moment în care s-a făcut linişte în incita minei şi toată lumea s-a regrupat parcă între cei doi.

– Tovarăşe director, ştiţi de ce nu ne putem noi înţelege?!
-???!
– Dumneavoastră, după câte am observat, nu puteţi să vă coborâţi la nivelul meu, iar pentru mine este mult mai greu să urc la nivelul dumneavoastră. Aşa că deocamdată discuţiile noastre rămân cam în această fază, şi întorcându-se către ortaci: Să mergem fraţilor şi dumneavoastră tovarăşe director; Noroc Bun.
-Ă, Noroc Bun. Aşa s-a încheiat o discuţie inoportună care a rămas de pomină.
Vasile a intrat în front şi era evident că manifestarea de isterie a directorului nu i-a convenit de loc, cu toate acestea era atent să-şi protejeze ortacii şi treburile să meargă bine. Aşa a şi fost numai că nu-şi putea închipui, de ce nu s-a făcut în acea zi, cuplarea coliviei la orizontul lor, care să le scoată minereul excavat de ei şi încărcat deja în vagonete în zilele precedente. S-a mai întâmplat acest lucru aici. Nu era un cap de ţară, doar că nu-şi puteau aduce vagonetele goale, ca să-i umple, deoarece le era blocată linia cu vagonetele pline deja şi aşa rămâneau în urmă cu încărcatul, cu livrarea producţiei la zi. Lucru din frontul de muncă, însă, a mers ca pe roate şi îşi strângeau sculele pentru a pleca acasă. Bine dispuşi, cu traista de merinde goală băgată pe după cap au părăsit pentru încă o zi locul de muncă, sănătoşi. Trebuiau să se strujească pe lângă vagonetele pline care n-au fost transportate afară. Numai că, în cazul în care sunt vagonetele pe linii, locul pe unde mergeau spre puţ, nu numai că este strâmt, dar are şi porţiuni neregulate în spaţiile dintre pereţi şi vagonete şi s-a nimerit ca în această porţiune, pe jos să fie o mâzgă tare alunecoasă. În frunte era Vasile, el a alunecat primul şi cu cotul mâini stângi a reuşit să se rezeme de buza unui vagonet, moment în care s-a desprins o bucată de rocă din tavan, care i-a fărâmat cotul de marginea vagonetului. L-au scos leşinat din mină şi Vasile când s-a trezit a realizat că era în spital. Dureri a mai suportat el şi nu puţine. Nu asta era preocuparea lui. V-am spus că era “servus” cu cine nici nu credeai, şi printre medici avea prieteni şi aceştia erau oameni deosebiţi. Cu toate acestea, ei i-au dat a înţelege că un cot fărâmat, la tehnica de atunci putea avea două variante: ori amputarea mâinii, ori fixarea ciotului într-o oarecare poziţie dar numai ca element de décor. Nimeni nu-şi poate imagina, ce simţea Vasile în situaţia dată, ce înseamnă să treci din rândurile oamenilor, în rândurile neoamenilor. Să devii dintr-un bărbat util, respectat, şi activ, o palidă umbră a aceluia care erai cândva. A refuzat amputarea, dar refacerea ciotului ţeapăn era mult mai îndelungată. După vreo trei luni de bolit l-au lăsat afară din spital. Vorba celuia ;”din avion nu se vedea cum arăta mâna”, care era cum era şi semăna c-o creangă uscată, pe care o putea ridica doar din umăr.

Cotul, ce nu-l mai avea, era rigid iar dacă totuşi dorea să-şi ridice mâna până în dreptul gurii, o putea face, cu dureri deosebit de mari şi trebuia să-şi mai aplece şi capul deoarece mai mult de 20-30 de centimetri n-o putea mişca nici din umăr. Aşa era acum Vasile, fostul şef de brigadă din mina Herja. Ce l-a durut cel mai mult, cum povestea Vasile, nu era durerea propriu zisă, anchilozarea sau pensionarea lui, ci faptul că din Pop Vasile II cât a fost a devenit doar Pop Vasile. Rapiditatea cu care l-au scos din efectiv, pentru el a fost uimitor de dureroasă. Ceilalţi Popi au avansat cu unul mai în faţă. S-a dus la director şi l-a rugat să-l primească înapoi la lucru.
– Măi Vasile cred eu că tu eşti cel mai în temă, şi poţi să-ţi dai singur seama că miner nu mai poţi fi niciodată. Nu mai eşti, cum spun colegii tăi, “de nici o culoare”.
– În această problemă aveţi dreptate întru-totul. Totuşi puteţi face efortul de-a încerca măcar să gândiţi puţin aşa cum gândesc eu. Toate studiile mele, toate cunoştinţele mele, sunt numai de domeniul mineritului. Am acumulat multe cunoştinţe, cunosc lucruri pe care puţini specialişti le cunosc, şi care pot fi utile multor oameni din mina aceasta, dar cu toate că am multe şi bogate cunoştinţe în domeniu, fără această mină, nu că nu mai sunt om, nu sunt nimic pe lumea aceasta! Prin acest accident m-am văzut scos dintre semeni. Puteţi dumneavoastră face acest efort de gândire, prin care mi-aţi acorda şansa de-a mă considera om?
– Măi Pop, tu nu-ţi poţi nici imagina măcar, că în actuala situaţie tu nu mai ai ce căuta în mină. Nu eşti capabil să te asiguri şi să te protejezi singur nici pe tine, ar trebui să-ţi dau însoţitor.
– Dă-mi trupa de probagii şi vei scăpa pentru totdeauna de litigiile cu flotaţia. În plus o să ai un procentaj al diluţiei exact atâta, cât este.
– Păi trupa de probagii este la Pop Vasile XV.
– Vezi, el este cinsprezece, dar ai uitat că eu sunt doi în toată Exploatarea aceasta? Pe vremuri II însemna după tine, după director. S-a schimbat ceva?
– Te crezi grozav. Dar dacă există premiza să nedreptăţesc un om, măcar câştigă-ţi postul! Vasile se uită la director cu o privire cam circumspectă. Ce-i tună ăstuia prin cap ?
– Bine tovarăşe director, sunt de acord, vă rog să-mi spuneţi din ce constă acest examen? Directorul parcă asta aştepta. Îi plăcea şahul, ştia şah, dar nu-i plăcea să joace cu acei care ştiau mai puţin ca el. Auzind că Vasile le cam lua şpriţurile şi ţigările pensionarilor din Parc, brusc i-a venit ideea cu şahul. Probabil a crezut că a reuşit să-l prindă la colţ pe Vasile şi cum vestea a sosit până la el era sigur că de-l bate pe Vasile, vestea se va întoarce, acolo, unde trebuie.