Arhiva pentru Categoria » suflete-n deriva «

April 05th, 2009 | Scriitor:

Locul de unde scoteau piatra îi spuneau “moară”. Ioşca, ajutorul de miner, nu era căsătorit, dar Şoani era căsătorit cu-o femeie deosebit de frumoasă, cu mult şarm. Până a nu avea accidentul din Terezia, era cea mai frumoasă pereche de tineri căsătoriţi. În acel accident, Şoani a căzut cu faţa în jos, pe vatra galeriei, unde pietricelele acelea mărunte şi ascuţite(pireacul) i-au lezat epiderma feţei, şi probabil că gazul care i-a provocat leşinul să se fi cuibărit şi în acele mici tăieturi ale feţei, deoarece acum pe faţa lui, se vedeau nişte dunguliţe negre, nu mai groase ca un fir de aţă, dar fiind multe, aveai impresia că Şoani Bulgaru purta plasă neagră pe faţă. N-a povestit cu nimeni despre acest lucru dar pare-se că-l supăra grozav noua lui înfăţişare. De atunci, cine-l cunoştea, a observat că şi comportamentul lui s-a schimbat, şi aşa cum este regula, nu în bine, ci în rău. Primele manifestări nefaste a lui Şoani, era teribilismul lui ocazionat de fiecare dată când “se lua cu băutura”. Fiind muncitor bun, câştiga şi bine. Pentru a dovedi acest lucru uneori, după ce lua salariul, era capabil să stea în cârciumă şi trei zile. Îşi justifica risipirea banilor pe băuturi, deoarece “îşi putea permite la câştigul lui. Numai cine-i meseriaş bun şi câştigă bine are din ce să bea”. Expresia folosită în asemenea cazuri era că:”a ţinut rafturile cu sticlele de băuturi din bufet, în spate”. De bună seamă că la cel mai mic inconvenient, irascibilitatea lui “rodea” şi atunci sărea la bătaie, indiferent despre cine era vorba. Acest comportament de stradă, de bufet, avea prelungiri şi în căsnicia lui. Uneori era aşa de violent că: “o zvânta pe Magda în bătaie”, şi cu tristeţe am remarcat, că pe el în “stare bahică”, nimeni nu-l putea linişti sau conduce acasă. În situaţia lui după ce îngurgita alcool tristeţea era aşa de mare, că-l apuca plânsul, apoi poate “de necaz şi ruşine”. Dacă nu avea ceva de spart, se apuca de bătaie. Nimeni nu-l putea, nu reuşea să-l scoată din acea stare, să-l potolească. Poate s-a întâmplat aşa, deoarece lumea l-a preţuit mult, şi nu s-au aşteptat din partea unui asemenea om, la asemenea “evoluţii” în comportament. Un om respectat, să fie capabil aş modifica apucăturile, în asemenea măsură că nu mai era de recunoscut, cu acest oprobriu dat de societate, probabil că se simţea, în sinea lui “stigmatizat” după semnele accidentului (copilul mic şi omul bat spun adevărul) Dar lumea-l blama numai pentru că se deprava cu băutura şi, mai nou îşi bătea nevasta, o femeie frumoasă, a cărui singură vină era că l-a ales pe el de soţ. Repulsia ortacilor, în asemenea momente, o simţea din plin. Explicaţiile erau diverse. Cea mai plauzibilă era că el, ” omul cu faţa de voal”, era gelos că altul o să-i ia frumuseţe de femeie. Ca Magdei să nu-i vină asemenea idei, o “melestuia” de câte ori avea ocazia, şi “motivul” ca s-o facă. În oarba lui gelozie ar fi făcut orice, ca ea să nu fie aşa de frumoasă, mai bine spus, să nu mai creadă că mai este aşa de superbă. De aceea îi “pătrăţea” tot trupul.

Categori - citeste on line: suflete-n deriva  | Comments off
April 05th, 2009 | Scriitor:

Cert era că, în ultimul timp, numai familie nu se putea numi căsnicia lor. Repetatele lui “întoarceri în durere”, nostalgia după “cine a fost”, îl aduceau într-o stare de turbare. Şi cealaltă problemă era evidentă. Frumuseţea Magdei era răpitoare şi poate de aceea se abţineau unii bărbaţi să nu intervină între soţi, de teamă să nu spună careva mai multe de cât ar fi trebuit, deoarece era neîndoios că nu puţini au fost aceea care şi-ar fi dorit-o nevastă, încă de pe vremea când era fată. “Cam aşa stăteau lucrurile până ieri” povestea Ioşca unui ortac. Cu toate acestea ne-am dus la şut şi cum ne era planul, ne-am apucat să lucrăm în moară, să scoatem piatra necesară pentru a rambleia. Gaura pe unde ne “laminam” zilnic pentru a trece în moară, era destul de mică şi incomodă chiar şi pentru o singură persoană. Deci şi acum ca şi în alte zile, ne-am strujit în moară şi ne-am apucat de lucru. La un moment dat Şoani s-a oprit din perforat, s-a întors către mine şi arătându-mi cu mâna într-o direcţie anume, îmi spune:”Cum îţi permiţi să laşi mizerie la locul de muncă!” Moment în care, cu dosul mâini drepte, mi-a tras una că am ajuns exact acolo unde a indicat mai înainte cu mâna. “Mizeria” era de fapt un sfredel, un prustar pe care l-am uitat în ajun, în locul respectiv. Şoani s-a întors, a pornit maşina şi perfora în continuare. Eu m-am ridicat şi am apucat sfredelul, numai că în loc să vină sfredelul înspre mine, m-am dus eu către el. Sfredelul era “prins” în rocă. O coptură “s-a aşezat” pe el. Atunci mi-a intrat spaima în suflet. L-am oprit pe Şoani din perforat şi i-am prezentat situaţia creată . Amândoi am dat târcoale locului şi nu se vedea nici-o fisură în masiv. Asta însemna că roca desprinsă şi rezemată pe sfredel era mai mare decât puteam noi stabili. Alexandru îmi spune: “nu-ţi lua ochii de pe sfredel, ori ce vezi urli cât poţi, până termin şi eu de găurit. Ne-am postat fiecare cât am putut de bine pentru a fi protejaţi şi ne-am continuat munca şi observaţiile. Procedura corectă ar fi fost să ieşim din acel spaţiul cu potenţial primejdios, dar cum n-am văzut nici-un fel de fisură, consideram că eram mai protejaţi dacă putem să ne mişcăm, în hăul creat în moară, decât să fim prinşi în gaură şi secţionaţi. Am optat pentru această variantă, deoarece încă nu aveam habar cât de mare putea fi roca desprinsă şi nici unghiul de clivaj după care s-ar putea face deplasarea ei. Am terminat de găurit, am strâns sculele şi stăteam în expectativă. Într-o vreme Şoani zice: “Adă, măi şmirgheluţ, traista să mănânc” Eu fug şi-i aduc merindea. “Măi, nu mâncarea mea îmi trebuie, pe a ta vreau s-o mănânc”. “O, vrei să schimbăm merindea?”. “Nu, măi turcule, vreau să mâncăm amândoi, numai din merindea ta, din traista ta. Pe a mea o duc neîncepută Magdei să-i spun că nu mi-a plăcut ce mi-a pus merinde şi fiindcă “m-a ţinut flămând” toată ziua să-i dau cu traista peste cap”. “Şoani baci, de ce nu putem să mâncăm merindea şi-i spui că ai aruncat-o. Ce crezi că mai ştie ea”. “Mă prostule, cum să-i dau în cap, cu traista goală ?”. In acel moment, un zgomot, un ţiuit extraordinar de tare s-a auzit, dinspre locul unde era acel sfredel prins sub coptură. Gaura pe care ne strujeam de abia câte unul, zi de zi, a devenit largă pentru amândoi odată. A cedat sfredelul, eliberând o coptură la care am lucrat o săptămână s-o facem bucăţi.

Categori - citeste on line: suflete-n deriva  | Comments off
April 05th, 2009 | Scriitor:

Era unul dintre cei 19 Pop Vasile care lucrau la Herja, alături de cei 18 Pop Ioani. Aici la “Joja Bela” şi pe director îl chema tot aşa, spre deosebire de Phenix care aveau şi ei o “galerie” de oameni pe numele de Pop dar aici erau cam tot atâţia şi Fonta. Pe unul dintre aceşti Popi, să-i zicem Vasile, l-am întâlnit şi cunoscut mai bine, datorită faptului că era unul dintre componenţii echipei de fotbal a Herjăi, ce se “duelau” şi întreceau cu componenţii celelalte echipe “de Pop”, “Ionii”. Situaţia aceasta era hilară uneori, în cazurile în care era vorba despre accidente. Până să se lămurească despre cine-i vorba, 37 de familii intrau în alertă şi pruncii cu mamele fugeau la mină să-şi vadă soţul şi copiii tatăl care, le punea pâinea zilnică pe masă. Cu toţii se rugau la Dumnezeu să nu le năpăstuiască casa. Doamne feri ce era în acele momente în curtea minei. Jelanie mare până colivia reuşea să-i scoată la lumină pe toţi cei 37 de Popi. Aşa era atunci când se întâmplau accidente, dar de regulă atmosfera între “Popi” era veselă, relaxantă, cunoscându-se că o asemenea grupare de nume identice nu s-a întâmplat nici la Curtea Franţei, unde regii n-au depăşit cifra de 18 Ludovici, la numărătoare, iar englezii de-abia au avut 8 Henri. Pop Vasile pe care eu l-am cunoscut pe atunci, era un miner deosebit. Persoană care-şi cunoştea profesia, era inteligent şi foarte altruist. Calităţile acestea îl recomandau mai ales când îl “găseai” invitatul unor oameni în casa cărora nu te-ai fi aşteptat să-l vezi pe el între asemenea personalităţi, un simplu miner. Mai mult se pare că făcea faţă ori căror situaţii în societate. Era “servus” cu cine nici nu gândeai, şi cu toate acestea avea un tact deosebit. Avea porecla de “dezamorsatorul” ori căror situaţii de real conflict dintre oameni, cu toate că statura lui, nu-ţi spunea nimic la o “mişcare” de “unu la unu”. Intimităţile cu oamenii mari şi deosebiţi ai timpului, nu şi le-a dobândit în urma unor “beţii în care nu se face deosebirea între om şi persoană” ci în dispute inteligente purtate pe muchie de cuţit, pe care le stăpânea foarte bine şi din care se vedea osârdia cu care munceşte un autodidact, lucru obişnuit pe atunci într-o ţară în care toată lumea era cuprinsă într-o formă de învăţământ.

Categori - citeste on line: suflete-n deriva  | Comments off