Regula era ca unui miner tânăr să i se de-a un ajutor “bătrân”, cunoştinţele lor cuplate să-i poată scoate din potenţialele necazuri. Se pare că şi regula aceasta s-a omis, cu toate că era un obicei înrădăcinat în minerit. Nuţu era el miner dar la o lucrare nouă, de fapt care lucrare-i veche în minerit, ar fi avut nevoie de o experienţă mai mare. Nuţu dând de greutăţi noi, necunoscute, a încercat să abordeze pe acei care au mai lucrat la săparea de puţuri, dar se pare că pe nimeni nu-l interesa greutăţile cu care se confrunta el. În schimb cel care ar fi fost gata să-i ofere şi sfaturi şi ajutor, Matei era ocolit de Nuţu. Greutăţile lui Nuţu erau sesizate de Matei, dar dacă nu era solicitat nu vroia să fie iarăşi catalogat “că-l dădăceşte”, şi aşa îşi aduna în sufletul său numai durere. Ba acasă şi soţia l-a apostrofat “că-şi pune mintea cu copilul”. S-a întâmplat că şefii minei au considerat că este necesar ca lucrările la puţ trebuie să fie urgentate. Pentru acest deziderat au fost repartizate în lucru toate tronsoanele puţului la cinci echipe. De această dată nu se puteau lipsi de aportul lui Matei căruia i-au repartizat primul tronson, de deasupra porţiunii unde lucra Nuţu. Cu această ocazie, Matei ca şef de brigadă a făcut o primă vizită la locul de muncă al fiului său. Emoţii pentru amândoi. Era prima oră când Nuţu era în brigada lui Matei, dar în echipă separată. Taică său îi era şef şi avea drept de control. Matei a făcut observaţiile de rigoare, era vorba de modul de amplasare a găurilor de sâmbure, cauză a neruperii suficiente a rocii, discuţie din care Nuţu a înţeles că aşa este bine şi l-a mai rugat, ca înainte de plecare, să-şi fixeze uşile de la podurile de siguranţă cu balamalele. Lui Matei, în afară de faptul că a văzut ce ajutor are Nuţu, unul fără nici-o experienţă, şi faptul că gazele de la puşcătură nu se prea evacuează în timp util, a sesizat şi acest lucru deoarece şi el avea acelaşi mod de aerisire ca şi fiul său, dar la el în front nu stăteau gazele mult după puşcătură. La acest aspect Matei considera că roca pereţilor , în special în partea de Nord, este prea jilavă şi se ştie că umiditatea “fixează” fumul. Matei cu toate că a început cu mult în urma lui Nuţu, l-a ajuns destul repede cu săparea lucrării. De unde se vede că de minte este nevoie destul de multă la săparea unui puţ. Din câte au discutat şi hotărât împreună, Nuţu atât a făcut că a pus balamalele la uşile podurilor de siguranţă şi la găurile de sâmbure, a respectat cele indicate de taică-său mai ales că a observat imediat, că randamentul este incomparabil mai bun. Grija faţă de montarea scărilor, ordinea la locul de muncă mai lăsau de dorit, deci Nuţu încă nu se putea impune noului ajutor de miner. Nu i-a zburătăcit încă lenea din el. Matei se gândea că unele dintre problemele ivite, în timpul lucrului, le mai rezolvă şi timpul, nu trebuie să fie prea insistent dacă nu-i vorba strict de protecţia lui personală, sau de protecţia muncii. La o altă vizită Matei iar a observat că au gaze în front.

– Nu te doare capul Nutule?
– Mă mai doare dar m-am obişnuit. Matei se uită şi văzu că peretele”lasă” apă deja, şi-l sfătui să de-a o gaură de probă.
– Tată ai venit să mă dădăceşti? Vrei să râdă ortacii de mine?.
— Nutule tu nu vezi că ai deja apă în front?
– Nu-i atâta să mă sperie. “Bătrânul” a plecat. Pentru el era clar că Nuţu habar nare ce-i acolo şi în ce se poate transforma, sau ce necazuri poate să-i aducă un perete care “lasă” apă. Iară se gândea că poate dacă nu-i spunea el, ar fi dat gaura din proprie iniţiativă. Aşa-s tinerii încăpăţinaţi, se încontrează, se lasă greu .Ajuns la locul lui de muncă şi-a luat ortacii şi i-a atenţionat. “Poate nici vouă n-ar trebui să vă spun, dar aici nu este o chestiune familiară ci este vorba de oamenii lui Nuţu, de Nuţu, dar şi de viitorul lucrării noastre. Dacă-i spun maistrului poate opreşte lucrarea ceea ce nu-i de dorit. Dacă-i spun acum lui Nuţu poate-l înfricoşez şi pot păţi şi alte necazuri. Chestiunea este că în peretele de nord există o pungă de apă destul de serioasă care-i poate inunda brusc. De mâine este posibil ca după o oră, o oră şi jumătate să irumpă apa. Vom sta cu rândul pe podurile de siguranţă ale lucrării lor şi de se va întâmpla, să putem să-i scoatem de acolo înainte de-a fi prea târziu. S-ar fi putut evita această avarie, şi controla evacuarea apei, dacă nu s-ar îmbăţoşa pe prostia lor şi ar fi dat o gaură de scurgere. Nu-i putem obliga să facă ce nu doresc. A doua zi Matei fără să ştie nimeni, a intrat el primul în frontul de lucru al lui Nuţu. S-a întors repede şi şi-a anunţat oamenii să fie pregătiţi. Matei parcă a anticipat derularea lucrurilor. Chiar el s-a nimerit să fie de pază pe podul de siguranţă când s-a auzit bufnitura, apoi apa inundând şi ţipetele celor din front inundaţi de şuvoiul de apă. Acolo jos era deja întuneric. Matei şi-a lăsat lampa pe pod şi s-a aruncat în groapa de şase metri plină deja cu apă. A ajuns şi la uşa a doua şi a început căutarea. A prins pe unul dintre oameni şi a”fugit” cu el sus printre obloane. L-a lăsat acolo şi s-a dus după altul. Prin văltoşagul acela a mai găsit altul şi l-a tras şi pe acela afară. În ăst timp i-a sosit deja toată echipa lui. A vrut să se arunce ajutorul lui, dar Matei nu l-a lăsat. Dintre minerii din groapa puţului, lipsea numai Nuţu. Matei n-a mai stat s-a imersat a treia oră şi l-a găsit. Presupunând cine-l caută se mai şi zbenguia. După ce l-a dat ortacilor de pe pod, a încercat să se prindă de-o poştă de pe pod, poştă care se vede că nici ea nu era prinsă, nu numai obloanele, a scăpat-o din mână, a căzut şi în cădere a primit o lovitură în piept. Matei s-a chircit de durere, apoi a leşinat şi s-a dus la fund. Simion, ajutorul lui, a sărit după el şi l-a prins exact când era să treacă prin a doua uşă, de unde poate că nu l-ar mai fi putut nimeni scoate. Apa deja avea vreo opt metri. După primele operaţii de reanimare, i-au scos afară şi i-au dus la dispensar. După consultaţie au plecat cu toţii acasă. Matei se resimţea după efortul depus dar şi după lovitura primită. Nuţu l-a vizitat la spital. Nu şi-au spus nimic .S-au îmbrăţişat şi le curgeau lacrimile ca la doi copii. După terminarea vizitei, accesele de tuse îi frângeau pieptul de durere. Din priviri căuta locul, uşa, pe care s-a dus fiul lui, fiul care în durerile pe care le simte azi, era conştient că ruptura fizică dintre ei se va produce astăzi. Îşi înghiţea lacrimile ca să nu urle de durerea care i o aduce Marea Despărţire de toată dragostea lui. Nuţu ducea cu el, tot ce a fost el, şi tot ce a luat din el, cândva. Era mândru de el, era fericit că are aşa un băiat, dar simţea că deja dorul îl usucă după el şi altă şansă să-l mai vadă pentru el, nu va mai fi niciodată. Fala lui … progenitura lui… crâmpeiul fericirii vieţii sale.

Cea mai tânără, frumoasă şi veselă echipă de mineri se afla acuma în orizontul Ferdinand. Cei doi componenţi ai ei, Alexandru-Şoani şi Iosif – Ioşca, erau întotdeauna în vervă şi niciodată trişti. Ori când “aveau la ei” o glumă, o poantă sau un răspuns cu “cântec”. Şi probabil cum le stătea lor bine, după ce-şi terminau treburile gura nu li se oprea deloc. Aceste torente de vorbe, de efuziuni vesele, îşi aveau originea în descifrarea şi executarea sarcinilor într-un mod deosebit. Cu toate că era cea mai tânără echipă erau şi cei mai buni. Spre deosebire de alţii, în frontul de lucru vorbeau foarte puţin şi concis. Fiecare-l simţea pe celălalt şi-i anticipa dorinţele fără o vorbă. Din asta se putea concluziona că exista o coeziune între ei cum rar se întâmplă, coeziune care ducea la cementarea prieteniei lor bazată pe regulile muncii. Descătuşaţi de stresul muncii erau ca doi copii răi şi obraznici care puneau porecle tuturor, se “luau” de acei pentru care mineritul era încă o perlă necunoscută şi practic ei dădeau tonul la veselia aceea molipsitoare care cuprinde doar pe acei lipsiţi de griji. Cum şi ei puneau porecle tuturor era normal să poarte şi ei poreclele date de alţii. Pe Alexandru l-au poreclit “bulgarul” deoarece când era la şcoală era obligatoriu de învăţat limba rusă şi el s-a exprimat că :”nu pricepe limba bulgară” . Ioşca cum se adresa tuturor cu” şmirgăluţ” aşa i-a rămas porecla. Ortacii noştri lucrau într-un abataj în care trebuiau să umple locurile de unde au scos minereul, cu piatră, din care tot ei făceau un fel de zid de sprijin, rambleere. Ca să nu se transporte piatra de la distanţă, în imediata apropiere posibilă, unde roca era mai stabilă au făcut o gaură mică prin care intrau, în spatele căruia gaura se lărgea după câtă piatră scoteau de acolo, câtă nevoie de piatră aveau pentru umplerea golului excavat.