Regulamentele miniere nu permiteau, ca rudeniile apropiate, rudele de gradul I să formeze o singură echipă, o singură brigadă. Din totdeauna Matei şi-a dorit să-şi aibă propriul copil lângă el. El l-a dus, când era prunc încă, în băi şi acum când ar fi putut să pună osul şi el la bunăstarea casei, copilul lui, Nuţu, este încadrat în alte echipe ale altor ortaci. Matei nu se îndoia că toţi colegii lui, toţi ortacii, o să aibă grijă de Nuţu şi o să-l înveţe tot ce au deprins şi ei în această meserie.

Numai că Matei dorea ca el să-l înveţe tainele mineritului, ştiindu-şi-l alături, şi în siguranţă. Cunoştinţele acumulate de Matei, am putea spune într-o viaţă, că acum era interzis, i-ar fi fost mai uşor să le transmită propriului fiu aşa cum sunt şi cum trebuie să fie. Atunci n-ar fi apărut tendinţele continue de corectare a unor lucruri greşit exprimate sau învăţate, care probabil nici n-au fost înţelese bine, sau să nu se fi bucurat de atenţia cuvenită, în momentul în care i se explicau. Meseria de miner nu-i uşoară, dar dacă-i cunoşti secretele, o s-o poţi profesa, cerceta, cu mult mai multă uşurinţă, şi o să poţi scoate la suprafaţă mai multe şi mai uşor metalele trebuincioase. Şi aceia este adevărat că omul învaţă toată viaţa, că ori ce cunoştinţe se pot completa, îmbogăţi. Pentru cunoaşterea meseriei ai nevoie de aptitudini, de sfaturi, dar şi de ajutorul primit exact atunci când ai nevoie şi mai ales cum trebuie, situaţie în care cunoştinţele se “lipesc” la celelalte lucruri ştiute şi nu se vor mai uita niciodată. Dar visurile acestea nu se pot realiza, deoarece, după regulament, nu-i permis să-l aibă în echipa sa, pe propriu fiu. Dacă te gândeşti la acest regulament, la această formă de prezentare şi punere în practică, îl poţi considera foarte uman şi pe această latură s-a motivat această impunere a lui. Justificarea “corectă” a acestei situaţii se baza pe situaţia limită, că: “dacă s-ar întâmpla un accident să nu se stârpească toată partea bărbătească dintr-o familie, situaţie în care ne mai având bărbaţi care să muncească, familia, ceilalţi membri ai năpăstuitei familii, rămâneau muritori de foame. Această situaţie era frecventă în localităţile minere. Da, legea este umană. Din punctul de vedere al minerilor, dimpotrivă era înrobitoare. Cine putea avea mai bine grijă unul de altul, dacă nu tata de copil şi copilul de tată? Şi dacă erai atent grijuliu şi responsabil că de, tot tu şi cu băiatul tău vei lucra acolo, de bună seamă că se vor preveni situaţiile posibile de-a ajunge la accidente, deci situaţiile mai sus trâmbiţate, chiar dacă vor fii, de bună seamă că vor fi situaţii rare. Apoi mai era o regulă de care nu se zice nimic. Acolo unde erau cazuri de incompatibilitate familială, ori care dintre membri puteau refuza cuplarea într-o echipă “de familie”. Acum sub nici-o formă nu poţi refuza un viitor tovarăş. Dacă nimereşti un “pierde vară” dacă-ţi trebuie bani, trebuie ca tu să-i faci şi treaba lui, altfel ieşi la sfârşitul lunii cu portmoneul gol. Să nu uiţi să-i şi protejezi lenea că el e stahanovist la “bătutul din gură” şi câştigul tău se împarte şi lui, ceea ce înseamnă, de fapt, că erai băgat de slugă la cine ştie ce puturos. Cu totul alta-i situaţia într-o echipă formată din tată şi fiu, sau doi fraţi care se şi cunoşteau la lucru şi doreau să şi facă bunăstare, dacă totuşi lucrează în mină. Prima constatare ar fi fost diferenţele mai mari de salarizare între echipe, ceea ce probabil că la mulţi nu le-ar fi convenit şi poate că ar fi şi “mârâit”.

Dar adevăratul motiv al acestui paragraf din Regulamentul miner este altul: la câte nedreptăţi li-se fac minerilor, solidaritatea lor ar fi granitică. Cine şi-ar fi permis să ia o măsură împotriva propriei tale familii. În acest caz nimic nu s-ar fi putut face să dezbini unitatea de sânge dintre ei. De asta nu-i voie să lucreze cei care-s rudenii de gradul unu în aceeaşi echipă. Dacă li s-ar face o nedreptate cine ar mai îndrăzni să controleze echipele de fraţi sau de familie cărora le-ai tăiat drepturile. Societatea ar fi trebuit să fie foarte corectă cu minerii, să nu le facă atâtea nedreptăţi, atunci într-adevăr s-ar putea face şi echipe sau brigăzi bazate pe rudenia de sânge. Dar până atunci…Matei care avea cea mai mare dorinţă să-şi aibă progenitura alături, îşi dădea seama că această dorinţă îi va rămânea toată viaţa…dorinţă Vremea trece… şi Nuţu a dat examen de ajutor de miner. Acum e calificat, şi unele explicaţi îl vor plictisi, de, mai ştie şi el ceva din minerit, ne mai putem da şi mari. Poate că toţi ştim ce înseamnă orgoliul de părinte dar puţini ştiu ce înseamnă să vezi că unele lucruri sunt învăţate eronat şi dacă încerci să le exemplifici devii mai plictisitor decât acel care a învăţat deja acel lucru, cu mai puţină temeinicitate şi experienţă, lucru care se va răzbuna în momentul derulării profesiei, tocmai pentru că n-a fost aprofundate atunci când era cazul, atunci când de fapt îl învăţai, cum l-ai învăţat. Aceste lucruri îl dureau pe Matei, deoarece, ca ori ce tată dorea ca propria-i progenitură să-i semene nu numai fizic ci şi la cunoştinţe, la caracter şi câte lucruri bune n-ar fi fost capabili ei să facă împreună. Apoi, desigur că ţinea mult ca prestigiul familiei sale, în minerit, să nu pălească acum când şi Nuţu-i miner. Cu toate acestea Matei a încercat să-l lămurească pe maistrul Imbre ca să îl dea pe Nuţu în echipă. Imbre i-a spus:” Tu ca prieten, în primul rând, apoi ca miner şef de echipă disciplinat, n-ar fi trebuit să-mi ceri mie să fac o ilegalitate. Un bun miner, în primul rând trebuie să accepte, să dea, nu să ceară, şi ce şi cere? Cam aşa “sună” regula ortace”. Matei a trecut şi peste pragul acesta de umilinţă şi uite că timpul nu stă pe loc şi Nuţu a devenit, şi el miner, şef de echipă. Toată lumea l-a lăudat şi acum, nu puţini se aşteptau la o concurenţă familială, că aceasta-i permisă de regulament. Competiţie între cei doi membri ai familiei Matei. Se pare că această concurenţă va trebui amânată deoarece lucrau la locuri de muncă şi cu metode de lucru diferite. În acest caz, situaţia neputându-se urmări numai per global. Pe Nuţu, miner tânăr sub treizeci de ani, au considerat că ar trebui să-l pună la săpatul puţului lucrare deosebită în minerit şi nu este miner care să fi participat la săparea a două puţuri în viaţa lui activă. Taică său, Matei, s-a considerat nedreptăţit de conducerea minei că nu a fost şi el solicitat pentru această lucrare. A considerat acest gest ca cel mai urât afront posibil ce au reuşit să îl facă. Cu toate acestea “unde-i lege nu-i tocmeală”, lucrurile au demarat aşa. Dar poate marea nemulţumire n-a fost aceasta ci faptul că Nuţu a primit un ajutor foarte tânăr.