De când “i-au luat” de acasă, patru cinci zile, nimeni nu i-a întrebat dacă au mâncat sau dormit .Ei erau cei mai bătrâni baci din satele Văii Rodnei şi trebuiau să le arate “cuibul” lui George Împărat. Au fost folosiţi de călăuze pe cărările munţilor ca să nu se rătăcească detaşamentul de soldaţii care era în “misiune” prin munţi. În satele lor, oamenii aceştia se bucurau de mare respect prin partea locului, printre consăteni şi cunoscuţi. Careva, dintre aceşti oameni deosebiţi, cu toate că nici unul nu l-au văzut sau cunoscut pe George Împărat, s-au rugat de comandant să le permită să vorbească dânşii cu acel “rătăcit”. Poate se predă şi nu vor fi martori şi coautori la o crimă: “E şi el un suflet, tovarăşe comandant”. “O fi dar ordinul este clar. Să fie ucis”!. De fapt nu exista un asemenea ordin, dar George era atât de temut, el fiind un ţintaş de elită, că toţi se îngrozeau numai la auzul numelui său. Faima lui era aşa de mare, şi frica era atât de groaznică că s-ar putea întâlni faţă în faţă cu el, că soldaţii făceau ori ce munci, numai să nu plece în patrulare pe urmele lui. Apoi George Împărat nu mai avea ce pierde, dar tovarăşul comandant…ehei! Deci soarta-i era pecetluită înaintea ori cărei judecăţi. Spuneau Moşii care au văzut măcelul că George Împărat a ieşit din adăpost fără armă, cu mâinile ridicate deasupra capului şi numai în cămaşa-i albă.(era totuşi în luna februarie) Se pare că zece ani de hăituială i-au marcat viaţa, pe care probabil dorea şi el să şi-o normalizeze. Cum a ieşit şi l-au văzut soldaţii, îngroziţi de spaima cultivată de comandanţi, fără nici-o comandă şi-au descărcat Mauzerele în el. Acei care au văzut măcelul spun că dintr-un om falnic, frumos, bine legat, n-au mai rămas numai zdrenţe de carne din el. Nimeni, dintre acei care aşteptau la Borcut, n-au văzut, măcar o ladă, un sac, o pungă, în care s-ar fi putut pune în el de mărimea unui om, în care ar fi putut să se afle ascuns cel ucis, George Împărat. N-au văzut pentru că, zdrenţele, resturile care au rămas din mândreţea de bărbat au încăput în sacii de grenade ale soldaţilor. Aceşti militari au cules porţiuni de carne şi oase ale aceluia care cu puţin timp în urmă era spaima lor şi a guvernului. Dacă aşa s-a “terminat” strania poveste, parcă nu a avut un sfârşit, dacă nimeni n-a văzut măcar acel “ceva” în care s-ar fi putut bănui măcar, că în acel „ceva” ar putea fii rămăşiţele pământeşti ale răzvrătitului. S-a dat o comandă de :”Îmbarcaţi” şi maşinile s-au dus spre Năsăud. A trecut ceva vreme ca să mă pot desluşi că omul acesta, răzvrătitul acesta, care n-a beneficiat nici măcar de judecată, fiind omorât ca un câine, acest George Împărat chiar Paşca Gheorghe din Sălişte de Sus. Confuzia se datora faptului că în raionul Năsăud de altădată, nu se foloseşte numele de Gheorghe ci numai George, specific vorbirii mai răspicate obişnuite în partea locului.— Aşa s-a încheiat viaţa unui om!

Locul acesta unde era “plantată” piatra aceasta, era ciudat atât ca aşezare, cât şi ca loc în care era amplasat. A planta aici bolovanul aceasta cu dimensiunile unui stat de om, aici unde nu se afla nici-o altă bucăţică de rocă, nici măcar să arunci după un câine, nu era ceva la îndemâna oricui. Piatra părea crescută acolo, trenând pe acest teren deschis, teren cum foarte rar se găseşte într-o localitate de munte. Locul acesta, terenul acesta, sau dâmbul acesta în care se află înfipt gurguiul ca un obelisc, doar care era un produs de carieră neprelucrat, se află la oarecare distanţă de drumurile obişnuite ale satului. Privind spre el la distanţă, aveai impresia că dâmbului i-a crescut un cucui. Cu toată depărtarea lui de drumurile umblate, locul era frecventat de localnici şi de lumea din jur. Vizitatorii parcă erau înţeleşi ca fiecare să facă acelaşi lucru. Se apropiau de “cucui”, îl îmbrăţişau întotdeauna din aceeaşi parte, şi-şi pironeau privirile într-o anumită direcţie ca într-un ceremonial religios, cu toate că nimeni n-a fost văzut să îngenuncheze. Prinderea pietrei se făcea întotdeauna din aceeaşi parte, ceea ce a dus ca, în timp, piatra să aibă unele laturi mai şlefuite în locurile unde probabil oameni-i căutau răceala şi inima potolirea zvârcolită la întâlnirea cu “obiectul”. Copil fiind, această piatră mă intriga din cel puţin două motive. În satul nostru, unde nu există mai mult de zece hectare tot pământul neted dacă s-ar pune la un loc, oamenii îşi făceau casele în pintene de dealuri, pe stânci sau în meandrele pe care le-a “uitat ” Someşul, iar aici acest teren, este “folosit” doar să sprijine “cucuiul”.

Ar fi înţeles şi alţi oameni ce înseamnă o palmă de pământ la munte dacă ar fi văzut şi pe acei care au scos zeci de metri cubi de pământ şi piatră pentru a şi face cât de cât un loc unde să-şi pună casa. Dacă cineva a hotărât că n-au nevoie de el, de ce nu-l facem teren de fotbal, de ce nimeni niciodată n-a jucat aici fotbal aici?! De la un timp, fără a fi sfătuit de nimeni, am încercat şi eu să-i imit pe ceilalţi, convins fiind că voi descoperi ceva. Îmbrăţişam şi eu piatra, o mângâiam şi imitam “privirea aceea” , privire pe care vedeam că toţi o abordează. Acest lucru-mi dădea şi mie o oarecare linişte interioară, o oarecare detaşare de grijile cotidiene. Am mai constatat că piatra aproape niciodată nu era singură, cu toată distanţa ei de drumurile utile ale satului. Ori cine trecea pe lângă ea îşi făcea timp “s-o ia în braţe”, să-i răpească din liniştea pe care-o radia, să-şi “pună” privirea aceea ciudată, privire care o aveau toţi acei ce îmbrăţişau piatra. Am încercat să-mi pun mie, apoi altora întrebările care-mi nelinişteau sufletul privitor la această piatră şi la acest luminiş aproape plat care nu-şi afla rostul, numai să ţină acel gurgui de piatră pe el. Am întrebat multă lume, dar unii nu ştiau, iar acei care încercau să mă lămurească cât de cât, parcă era un făcut, ori mai apărea cineva, ori nu puteam recepta din cauza unor zgomote, că întotdeauna se ivea ceva care perturba pe acel care încerca să-mi alunge necunoaşterea. Refuzat n-am fost niciodată, cu toate că nici acum nu ştiam mai multe ca altădată. Mult mai târziu am aflat câte ceva despre acest loc ciudat, dar deja mi-a intrat în obişnuinţă şi mie, ca şi celorlalţi, să “iubim” piatra. Viaţa cu ale sale probleme m-a purtat şi pe mine pe alte meleaguri. La Băile Herculane mi-a atras atenţia cât erau de lustruite pulpele statuii lui Hercule. E oarecum de înţeles. Hercule este semizeu, poţi să-ţi pui nădejdea că te va ajuta să-ţi recapeţi sănătatea. Dar “piatra noastră din dâmb”…cine-i cerea ceva, de era aşa de lustruită pe o latură? Sau poate că numai eu nu-i ceream nimic, dar poate alţii…Într-un alt periplu prin ţară, pe marginea drumului de la Sibiu la Făgăraş, tot într-o margine, acolo unde Mihai Viteazul a dat “explicaţii” asupra proprietăţii şi proprietarilor acestui pământ, se afla şi aici un asemenea dâmb în creştetul căruia se afla o cruce. O fostă cruce din lemn deasupra celor care şi-au lăsat speranţele pe acest câmp. O cruce nu o piatră. Mormintele morţilor noştri, prin asta se cunosc. Între cele două dâmburi, cel din satul meu şi cel de la Şelimbăr, că despre acesta era vorba, este o distanţă de peste patru sute de kilometri. Dar unele similitudini între cele două movile mi-au răpit liniştea, despre care eram sigur că nu-oi mai avea-o, dacă nu voi şti ce-i cu movila noastră cu “gurgui”. Am început cu “bătutul la cap” pe cei mai apropiaţi, după care am trecut la vecini, dascăl, şi, în final, la preotul pensionar care era aproape surd. Pe măsură ce golurile cunoştinţelor se împlineau, se încheiau, în suflet se cuibărea o mare tristeţe.
Pe aliniamentul satului nostru în al doilea război mondial s-a dat una dintre cele mai crâncene lupte. Numai români erau morţi acolo peste trei mii. Cam la acelaşi număr se ridicau şi pierderile din partea germană şi sovietică. Ruşii au fost luaţi şi îngropaţi în centrul comunei sub un monument frumos cu stea în vârf. Românii şi germanii au fost îngropaţi în acel luminiş, în gropi comune. Consătenii mei au vrut, prin forţele proprii, să le facă la toţi morţii locuri de odihnă creştineşti. Nu s-a permis. Atunci au dorit să facă o troiţă sau măcar o cruce. Nici asta nu era voie. În satul nostru, în acele timpuri, trăia un om solid cu un deosebit simţ al dreptăţii. Cu toate că aveam primar comunist, oamenii din sat, tot de el ascultau. Gospodarul nostru într-o noapte cu boii care-i avea el, a mai împrumutat şi alţii, şi cu douăzeci de oameni au smuls o piatră dintr-o stâncă şi au pus-o pe carele pregătite dinainte cu o platformă, după care au cărat piatra în vârful de munte plat. Aici împreună cu oamenii au aşezat-o cum se vede. S-a făcut ziuă. La poalele dealului primarul cu şase jandarmi l-au arestat pe Căţun, omul de care asculta tot satul, fiind declarat chiabur, „prins asupra faptului” ( el conducea cele şase perechi de boi). A fost băgat în puşcărie şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci pe Căţun. Pe undeva, cineva poate să-i fi pus şi lui vreo piatră la căpătâi. -O altă soartă, a unui alt om, vorba lui Şolohov.