Poate că m-au invadat amintirile cum mânca Teofil ceapa, acum la intrarea în cel de-al treilea schimb la telefon, când stomacul îşi cerea şi el drepturile fireşti. Serviciu la telefon sau paza dublă cum i se mai spunea, era o obligaţie a fiecărei instituţii care avea telefon şi era obligatoriu de executat deoarece se presupunea că: “imperialiştii vor lovi în lagărul comunist” în timpul cât dormim ( aţi uitat chestia cu asasinare lui Lenin. Teofil nu era prost, lucrurile se repetă după zeci de ani) şi chiar în timpul sărbătorilor noastre. Care sărbători oameni buni? Ale cui erau aceste sărbători dacă „clasa muncitoare era la post, continuu”. După câte vedeţi „duşmanul nu doarme”. In vremea când se derulau lucrurile acestea, eram angajatul unei şcoli. Elevii erau plecaţi în vacanţă de iarnă, din 28 Decembrie. Încălzirea se întrerupea odată cu plecarea elevilor şi căldura devenea un vis pentru acei care mai trebuiau “să mişte” prin clădirea şcolii. Îmi era foame, dar frigul se înstăpânea în mine. Mie-mi era frig în palton, cum îi era oare peştişorului din acvariul din sala profesorală? De fapt după cât de puţină mişcare făcea credeam că era mort. Mi-am adus aminte că exista la cabinetul de biologie un termoplonjor. Era. L-am aflat şi l-am pus în acvariu.
Pasând aducerile aminte, rememoram o întâmplare din iarna anului ’61 când ne-au promis “domnii” de atunci, că ne dau ziuă liberă de Crăciun… Nu ştiu cum s-a „negociat”, dar în loc de un schimb, a trebuit să facem două. Le-am făcut şi pe acelea; cu acea ocazie realizându-se nişte depăşiri deosebit de frumoase, depăşiri după care multe persoane au fost premiate dar de primele acelea au beneficiat doar acei care nu munceau propriu zis. Acestea “traduceri” tineretul le considera meschinării. În 1957 „fraţii de la răsărit” ne-au permis prima oră să cântăm „Hora Unirii” şi acum, poate ne vor lăsa să ne colindăm şi fetele. În ziua de 22 decembrie am avut şedinţă de partid extraordinară. Concluzia: „Situaţia internaţională-i tulbure, trebuie să fim în corpore la datorie.” De aceea n-a fost o surpriză “faza” cu „situaţia internaţională”. Se pare că şi acum situaţia internaţională este tulbure de aceia trebuie să-mi fac sărbătorile de Crăciun păzind un telefon. Nu se mai fac schimburi în plus, nu se fac nici sărbători. Îndobitocirea-i aproape.
Parcă peştişorul a început să mişte. Îi mai pun nişte pureci de baltă, uscaţi. Se dă la ei. E bine. Peştişorul se simţea bine când telefonul de verificare sună. Dimineaţa m-au găsit cu preşul din faţa uşii directorului pe spate şi-mi încălzeam mâinile pe acvariul peştişorului.

În acea zi, a unei ierni nu tare geroase, era rândul meu să aduc borcut de la Anieş. Cu toate că iarna nu era tare geroasă, tot iarnă era, cu zăpadă, cu drumurile destul de slabe şi înguste pentru a transporta lemnul pe remorci şi cu şoferi dinaintea cărora era bine să te fereşti, deoarece pe dânşii problema aceasta, a protejării pietonilor, îi preocupa cel mai puţin. Nu vreau să se înţeleagă că aceşti oameni care cărau “hainele munţilor”, lemnele, erau mai câinoşi ca alţii. Dar cum lemnele, după tăiere, au stat afară, în frig, au prins gheaţă pe ele şi la cea mai mică frânare a maşinii “fugeau” unele peste altele, scoţând cabina, cu şofer cu tot, din ansamblul remorcii cu peridoc cu care dânşii făceau atunci transportul lemnului de construcţie. Deci “plimbarea” pe drumul înzăpezit era mai mult o hăituială decât un obişnuit “mers la treabă”. Aveam grijă şi de olul în care trebuia să aduc borcutul, să nu-l sparg, lunecând sau fugind dintr-o pare în alta a drumului, ca să las liber drumul maşinilor ce neostoit cărau lemnele din munte. De la un timp n-a mai trebuit să fug de colo-colo, ba mai mult puteam merge liniştit pe marginea de drum pe care eram. Era ciudat după ce eşti alergat ca un ogar, mai bine de doi kilometrii, să nu te prindă vreo remorcă sub ea, dintr-odată să-ţi dispară grija aceasta, să poţi merge omeneşte pe ceea ce era atunci drumul. În noua stare a lucrurilor mi-am dat seama că spaimele mele, remorcile, cărora nu odată scăpându-le rocoanţele au măturat casele din drumul lor, se opreau cuminţi pe marginea drumului şi nu în plazul gării unde trebuia să descarce lemnul proaspăt adus. Ceva s-a întâmplat de nu merg să descarce. I-am întrebat de ce s-au oprit? Ei îmi arătau maşinile oprite dinaintea lor. Eram trecuţi de Putinei, nu mai era un km până la borcut şi pe Dealul Cetăţii fugea un om care striga ceva. Omul fugea în direcţia inversă, de unde noi veneam. Văzând că nu-l înţelegem, că urlă în zadar, a dat din mână şi-şi continuă alergarea-i bolborosită. Eu cu Victor ne-am continuat drumul spre borcut, de-a dragul mergeam acum printre maşinile care până acum ne-au hăituit. Înainte de-a ajunge borcut, o patrulă a militarilor securişti, verificau actele oamenilor care se aflau pe acolo. Şoferi, ţărani cu carele şi problemele lor, ţiganii care făceau cărămizi în spatele Izvorului Borcutului, dar care n-ar fi trăit în iarna asta, fără căzăturile de lemne ce rezultau în urma operaţiilor de descărcare-încărcare din plazul gării Anieş care se întindea pe vreo cinci hectare. Ţiganii, iarna, nu făceau cărămizi. Au muncit doar vara şi toamna. Au ars două cuptoare de “cărămidă de mână” cu 35 de bani bucata, plătite de IPEIL şi acum le încărcau, pe măsură ce le soseau mijloacele de transport, încărcau şi trimiteau cărămizile unde era necesar. Treaba lor era de a încărca cărămizile dar mai ales de-a le păzii. Cu această ocazie, mulţumirea lor a fost că i-au lăsat să-şi facă un adăpost în care au iernat. Fericirea lor cea mai mare era că lemnele, căzăturile din lemne, le-au permis să treacă prin iarnă fără grija căldurii. Treceau drumul şi aveau lemne din belşug care nici măcar nu trebuiau sparte.

De unde eram acuma, vedeam borcutul şi cele 6-8 maşini ale soldaţilor securişti. Femeile care erau pe acolo aveau colţurile basmalelor în gură şi plângeau înăbuşit. Bărbaţii, din sat şi din alte sate povesteau şoptit. Toate acestea mă îngrozeau. Parcă sufletele oamenilor erau sinii ca şi ziua în care plutea această nenorocire încă necunoscută de noi, dar bănuită de toată lumea. De ce stătea atâta lume acolo? De ce nimeni nu făcea nimic? Aşteptarea rău prevestitoare se întindea peste masele acelea de oameni şi animale inerte. Oamenii veneau la acest borcut de la depărtări de 6-8 km, dar de plecat nu pleca nimeni, poate şi pentru că soldaţii nu-i lăsau să se apropie de borcut şi cum să mergi cu mâna goală dacă ai venit după borcut? Sunt lucruri care nu se fac. Din curtea Ocolului Silvic plecau, pe lângă borcut, două drumuri de munte în spre două direcţii diferite. Acele drumuri le păzeau soldaţii securişti. În faţa Borcutului erau tot maşinile lor, ale soldaţilor. Parte destul de mare, din drumul ce venea dinspre Rodna, era blocat de maşinile cu lemne şi căruţele ţăranilor. Ca o ciudăţenie, în punctul de descărcare-încărcare din gară, nu exista nici-un lemn, ceea ce aici, de la terminarea plazului nu s-a mai văzut. Ce lemne au fost în gară s-au încărcat în vagoanele care au fost împinse în triajul Anieşului pe care l-au închis. Măsura aceasta nu era necesară deoarece triajul era plin ochi cu vagoanele încărcate cu lemne. Gara, plazul şi borcutul erau pustii. Câmpul din faţa gării era “curat” până la Someş, pe marginea căruia se vedeau soldaţii care patrulau aici şi acolo. Ce ne deranja mai mult, copii fiind, nimeni nu ne băga în seamă. Nimeni nu ne spunea de ce-i aşa, cum e, şi cum n-a mai fost niciodată pe acolo, pe la borcut. Avea ceva borcutul? Neam! După multă fâţâială am mai auzit câte ceva de la unu de la altul, dar eram îngrijorat că am plecat de acasă pe la zece şi era mai bine de trei după amiaza, şi n-a trece mult că s-a însera.
. Deja se vedea o oarecare mişcare. Din munţi au început să coboare nişte ţărani de prin partea locului care probabil că până atunci au fost legaţi la mâini. După ce au coborât în sat, poate că să se fi dezlegat, deoarece fiecare avea în mână câte-o frânghie subţire, de la care mai mult ca sigur, că le-a rămas “răboajele” acelea pe mâini. Grupul acesta de oameni arătau ca nişte bezmetici.