Istoria este hrana sufletului fiecărui popor. Trebuie să fii documentat, pentru a ţi cunoaşte neamurile, oamenii şi locurile în care te-ai născut, care să-ţi astâmpere curiozităţile nepotolite despre ce înseamnă să fii locuitor ale acestor sfinte meleaguri. Sunt şi unele lucruri şi mai apropiate cărora încă nu li s-au stabilit impactul şi importanţa istorică, ba la unele nici nu li se cunosc exact pornirile şi derularea lor în timp. Unele lucruri, despre foarte apropiata în timp revoluţie care de ce să ne ascundem după deget, are multe necunoscute pentru lumea avizată d-apoi pentru un neavizat, un fapt care ar putea fi considerat ca o fază incipientă, un lucru care vine să demonstreze că de fapt nimeni, niciodată, nu s-a înţeles cu totalitariştii, şi nici cu “geniile” în veac..
N-am avut o preocupare specială pentru acest eveniment, dar o să relatez această ciudată întâmplare aşa cum s-a decurs în 1968, când mă aflam cu ceva treburi prin Bucureşti.
După ce ai citit:”Proştii” de Liviu Rebreanu, şi ţi-se iveşte şi ţie, provincialul, un drum “spre Bucureşti”, cauţi să ştergi cât mai repede “aţele” care nu te-ar fi lăsat să te comporţi, dacă nu ca un adevărat bucureştean, măcar să nu fi observat de la distanţe kilometrice că eşti din provincie. Aici putem trece peste capitolul “scuipatului de şmecher”, care se mai practică şi acum între unii “băştinaşi” şi rătăciţii prin mahalaua “lor”. La şapte şi un minut, trenul opreşte în Gara de Nord. Cei care s-au grăbit şi aveau pantofii pingeliţi cu talpă acum sunt în şezut sau pe spate după ce au luat contact cu pavelele lustruite cu care este dotat peronul. Apoi urmează faza a doua. Nu poţi să înaintezi deoarece dinspre peron se revarsă un val de oameni care ţi-se aruncă pe bagajele tale. Nu poţi să ştii care-s hamalii care poate că îţi vor înapoia bagajele tale, în schimbul unei sume de bani, ori sunt “ceilalţi” ce ţi-le va lua pentru totdeauna. Era să rămân fără mâner la geamantan. Un puştan s-a agăţat atât de bine de el că eu rotindu-mă să-mi salvez bagajul mânerul geamantanului aproape a clacat. Împreună cu alţii oameni, cu care am călătorit în acel tren, am reuşit să ajungem la ieşirea gării. Mare greşeală. Aici taximetriştii care te filează, dacă nu-i observi, “ţi-au luat picioarele”, în cel mai fericit caz doar bagajul. Cu timpul, observi şi tu că de fapt “firobuzele” şi tramvaiele, chiar autobuzul 82, te iau doar din părţile laterale ale gării. Vezi o tablă mare pe care scrie METROU. Provincialul nu vine în Bucureşti să călătorească sub pământ.

El vrea să vadă, să cunoască ce-i acest mare oraş şi ce diferenţă este între oraşul lui şi capitală. Apare şi tramvaiul 12. Ştia de la cineva că toate tramvaiele trec prin staţia Sfânta Vineri. Va merge până acolo şi de acolo va lua trolebuzul 87 până la şoseaua Alexandriei. Putea să i-a un taxi, dar dacă şoferul îşi dă seama că eşti provincial, şi el te recunoaşte imediat, te duce la adresa dorită, dar cu atâtea ocoluri, că nu-ţi ajunge un salar să-i plăteşti cursa. În schimb taximetriştii sunt singurii care cunosc cu adevărat Bucureştiul. Pe ori ce bucureştean îl întrebi ceva, ştiindu-te din provincie, nu se poate abţine să nu-şi erijeze aerul lui superior, de locuitor al capitalei. Numai că acest mândru băştinaş, nu s-a omorât niciodată să-şi cunoască capitala, de aceea el, dacă este solicitat să-ţi precizeze o adresă, chiar dacă o va şti, n-o să-ţi spună aşa cum ar trebui, ca tu să ajungi acolo, în acel loc, pe drumul cel mai direct. El îţi expune modul de-a găsi acea destinaţie cum el ştie, cum el cunoaşte, să facă acea deplasare prin oraş. Şi dacă dai curs informaţiei primite constaţi că ai ieşit din Bucureşti ca să afli că de fapt Bulevardul Magheru este în centrul metropolei. Ajuns la şoseaua Alexandriei, “în sus”- Cuţitul de Argint, locul unde-a copilărit fotbalistul Dumitrache, cimitirul Bellu etc., în jos, şoseaua de centură şi centura tramvaielor, unde evident că mă întâlnesc cu tramvaiul 12. În colţul străzii, Grupul Şcolar “Iosif Rangheţ”, iar peste drum, Liceul Gheorghe Lazăr, liceu care altădată avea o poartă spre Cişmigiu şi despre care, cu multă dragoste, s-a scris o carte. Carte de iubire a propriei şcoli, dar şi a vieţii de licean, perioadă a vieţii când apar primii muguri ai iubirii. Prin strada Lânăriei, mergeam spre Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida”. Muzeu unde fiecărui român îi creşte prestigiul când constată că este odraslă ruptă dintre atâţi oameni iluştrii care prin realizările minţilor lor, au făcut bine ţării şi lumii. Intrăm în Parcul Karol, fost al Libertăţii. Pe balta puturoasă, cu o groasă mătasea broaştei pe ea, bărcile cu adolescenţi lasă urme prin spuza murdară de deasupra apei. Pe mal, fetiţe şi fetişcane, care caută să impresioneze băieţii care vâslesc singuri în bărci, şi de la care aşteaptă invitaţia de-a le plimba cu barca. Eram consternat. Ajungând la Muzeu, cu ceva întârziere, cei şase elevi cu care participam la Expoziţie, n-au mai ajuns acolo, unde de fapt aveam treabă. Speriat am început să strâng informaţii despre ei, despre unde puteau fi. Nimeni nu ştia nimic. Pe cine interesa nişte copii din provincie. Deznădăjduit, aprindeam ţigară de la ţigară. Ce puteam face? Mă îndreptam spre parc, unde am observat, dimineaţa devreme, tineri bărbaţi şi femei care se mozoleau cu foc pe câte-o bancă. Gândurile mele erau că persoanele respective se foloseau unii de alţii în vederea unor foloase materiale dobândite de la fraieri, sau mai ştii, poate erau organizaţi pentru a tâlhări. Trebuie să spun că elevii mei de şaptesprezece ani ar fi fost ideali pentru asemenea metode de “jumulire”.

Venind în Bucureşti, părinţii i-au “dotat” cu ceva bani, tinerii erau tineri, dar ori cum ar fi fost, nu în astfel de situaţii s-ar fi complăcut. I-am aflat pe lac şi aşa cum era de aşteptat aveau deja fete la bord. La expirarea timpului de închiriat bărcile ne-am întors la lucrul care ne aştepta. M-am gândit că elevii au ales cea mai bună variantă cu toate că mă neliniştea faptul, că brusc nu am ştiut nimic de ei. Apoi fetele acelea erau frumoase de altfel, de fapt cine-ar fi luat o ciumă în barcă? Cine pot fi ele şi ce fel de distracţie poate fi aceea să te poarte cu barca la fiecare jumătate de oră un alt băiat. Acesta să fi fost unicul lor scop: plimbarea cu barca? În următoarele zile atracţia pentru Parcul Libertăţii, pentru toţi bucureştenii, a devenit o preocupare majoră şi spontană. Noi, provincialii, nu aveam habar cam ce efective de oameni preferau zilnic plimbarea prin parc, şi mai ales câţi dintre ei se numărau printre vizitatorii mausoleului, dar acum erau foarte multe mii de oameni, că abia te strecurai printre ei. Se pare că ei ştiau ceva ce noi nu ştiam. Şi cu toate că aleile erau ticsite de aceşti oameni, volumul sonor era foarte mic, puteam zice că de fapt în Parc era o linişte apăsătoare peste miile de persoane. Începuse Conferinţa Activului de Partid în care Ceauşescu îl condamna pe Gheorghiu Dej pentru moartea lui Pătrăşcanu şi alte fapte despre care muritorul de rând n-a mai aflat nici de atunci nimic. Lumea a observat am observat şi noi bineînţeles, că Garda de Onoare de la Monumentul Eroilor Luptei Pentru Libertatea Poporului, a Patriei, pentru Democraţie şi Socialism, nu se mai compunea din doar doi elevi ai Şcolii Militare, ci era Gardă de Pază compusă din mai multe şiruri de soldaţi. Am discutat cu o persoană din cadrul Muzeului despre mişcările din parc. Ce se întâmplă de fapt? Omul mi-a povestit că Ceauşescu era deosebit de orgolios şi ar fi făcut orice să-l scoată pe Gheorghiu Dej din amplasamentul central al mausoleului, loc în care-şi doreşte să fie înmormântat. În acele momente era inoportună comandarea şi execuţia unui alt monument de talia actualului mausoleu. Dacă şi-ar fi permis aşa ceva atunci, se lămureau şi alte lucruri care nu-şi dorea să iasă la lumină. Supărătoare era pretenţia unui om care încă n-a făcut nimic pentru această ţară, pentru acest popor, dar se crede asupra tuturora, cu drepturi de excepţie. Gheorghiu Dej, de la război încoace, direct sau indirect a condus această ţară. A făcut şi rele dar a făcut şi bune. Dacă ţinta nu viza aceste măriri atunci lucrurile ce se derulau, erau şi mai grave. Era indubitabil că pregătea o scindare în sânul partidului, care era moarte curată sau război civil. Nu-i cunoştea nimeni intenţiile răposatului dar el a început cu blamarea lui Dej. În speţă-l condamna pentru moartea lui Pătrăşcanu şi altele mai puţin importante. Până atunci poate că vizitatorii mausoleului să fi fost una, două sute pe zi de bucureşteni sau străini de oraş, care erau atraşi mai mult de grandoarea lucrării decât de personalităţile pe care le adăpostea în el.