Era atât de hotărât în această acţiune, încât, ca să-i determine pe aceştia să-l ajute, Comitele în prima fază, va motiva că doreşte să facă pace şi linişte în preajma bogăţiilor Coroanei care, altfel, devin nesigure. Dacă nu ar fi fost răzbunător în comportamentul său, comitele, când a atacat Budacu, putea cu trupele ce le avea la dispoziţie să ia Budacu. Dar cum prostia nu-i prostie dacă nu-i şi fudulă, a reuşit doar să s-e facă de râs. Cu toate acestea, Gilian ştia că Pavel, dacă nu-l vor ajuta soldaţii, era capabil să fure aurul Coroanei pentru a demonstra nesiguranţa ce domneşte aici. Şi pentru a se răzbuna pe Gilian, şi a-şi spăla ruşinea trăită, dar mai ales a “lua” Budacu, era capabil de ori ce mârşăvie. Gilian ştiind toate acestea, şi altele, pentru evitarea transformării Budacului într-o baie de sânge, intenţie concepută de Pavel de a subjuga satul, s-a hotărât, împreună cu o parte dintre flăcăii de nădejde ai satului, să părăsească Budacu. Au mai pornit alături de ei şi rudeniile, dar şi o parte dintre ţăranii răsculaţi şi apoi transformaţi în ostaşi învingători împotriva lui Pavel. Într-o dimineaţă, înainte de-a ajunge cătanele regale în Bistriţa, au părăsit Budacu până vor sosi vremuri mai bune. Cu oamenii care au vrut, al urma, s-a îndreptat spre Rodna, unde o parte dintre ei s-au băgat la lucrul în mină, alţii s-au înrolat de pază la garnizoană, ceilalţi s-au făcut oieri. Gilian a sperat că aici îşi va găsi liniştea pierdută din Budacu. Poate aşa ar fi fost dacă cei doi fraţi bogaţi din Rodna, Comitele Nicolae şi fratele său Beneş Benedict, nu ar fi fost în plin proces de războire pentru împărţirea averilor moştenite. Cert este că Gilian îi cunoştea demult, şi s-ar fi putut ca ei să fi profitat de acest lucru şi l-au ademenit aici pentru a se alătura unuia, în lupta împotriva celuilalt frate, pentru a dobândi în luptă şi a avea câştig la acea mare avere. Gilian a făcut eforturi disperate să-i împace, dar toate au fost zadarnice.. “Bogăţia este mai presus decât prietenia” îi spunea adesea Comitele Nicolae. Şi cum Gilian nu dorea să fie “cavalerul dreptăţii” între cei doi fraţi, şi-a dat seama că periplul său prin lume încă nu se încheiase. Supărarea lui creştea pe măsură ce-şi da seama de inutilitatea gestului făcut prin mutarea acelei mari mase de oameni din Budacu la Rodna.
Există în Rodna un munte cu numele de Beneş, munte care are şi-o legendă. Probabil că bogăţia unuia dintre cei doi fraţi să fi fost aşa de mare că şi muntele-i intra în posesiune. Se spune că într-o seară, pe-o cărăruie, un om sărman cum poate să fi fost pe atunci Beneş, pescar de fel, este oprit de dracul şi momit:
– Omule de ce te tot munceşti să prinzi peştii care nu există? Hai la mine de slugă şi-ţi dau pentru aceasta un sac de aur.
– Dacă ai atâta aur, la ce-ţi mai trebuie slugi care să-ţi lucreze ? Tu poţi avea ori ce.
– Bine zici, dar ar mai trebui. De unde tot iei şi nu mai pui înapoi, se termină.
– Şi ce ar trebui să fac eu pentru sacul acela cu aur?

– Să-mi scoţi aur din mină.
– Păi asta poţi face şi tu singur.
– De când eşti ai auzit vreo dată să lucreze dracul? Şi de treburile dracului cine să se ocupe că după câte cred că ştii şi tu, cine munceşte n-are vreme să câştige bani. Te întreb: vii sau nu?
– Da nu mă pui să fac şi lucruri necurate?
– Ciudaţi mai sunteţi voi oamenii. Ce lucruri mai necurate vă trebuie decât că toată viaţa voastră lucraţi nu pentru mine ci numai pentru “ochiul dracului”. Mie mi-e destul atât din partea voastră, a tuturora Te învoieşti?
– Dar nu mă poţi păsui până mâine? Să-mi întreb şi nevasta.
– Atunci ne întâlnim mâine Beneş. Aici, o să-ţi dau de lucru în dealul care-ţi poartă numele, dar să ştii că nu-s supărat pentru asta. Şi s-au nevăzut fiecare. Beneş i-a spus nevestei care-i povestea la care ea a replicat:
– Bărbate indiferent ce-i munci, nimeni nu te-a plătit aşa de bine până acum. Eu zic să primeşti. Om vedea noi mai departe cum va fi. Aşa au rămas înţeleşi.
– La locul şi ora sorocită-l aştepta dracul.
– Ai venit la lucru, Beneş?
– Venit “P-tui departe de casa noastră”
– Atunci hai să începem. Şi l-a dus pe Beneş în muntele care şi acum are acest nume. Tu mi-i scoate cât mai mult aur şi-l vei pune aici (i-a arătat un loc) De restul mă ocup eu. S-a apucat Beneş de lucru, şi scotea aur pentru dracul Şi aur era mult de scos şi nu era nici uşor. De câte ori scotea o găleată de aur şi-o punea unde i-a spus dracul, acasă-i creştea averea. Aşa s-a făcut că din casă s-a făcut o căsoaie, apoi un palat, dintr-o curte sărăcăcioasă, o gospodărie plină cu animale, dintr-un lot de pământ pe care-l acoperea cu căciula, pământurile-i creşteau că nu li-se mai vedeau mejdiile. Această metamorfozare se derula, şi amplifica zilnic. Dracu-l zorea, zi de zi, să-i să strângă mult, cât mai mult aur. S-a dus Beneş şi a angajat oameni, cai, a făcut construcţii, a mărit minele. Apoi i-a venit ideea ca să-i îmbogăţească şi pe oamenii mai nevoiaşi. Numai se ştie că nu există cadouri făcute din averea dracului. Deci nici el nu putea să dea aurul Diavolului, săracilor. S-a gândit că dacă omul află ceva,( “ce-am aflat Dumnezeu mi l-a dat”) orice lucru sau obiect, el nu cunoaşte proprietarul de obârşie a obiectul găsit, şi-i primit. Muncindu-l gândul acesta, s-a apucat să potcovească caii cu potcoave de aur. Când cuiele potcoavelor s-or uza, caii le vor pierde. Atunci poate le vor găsi oameni sărmani şi se vor îmbogăţi.

Numai că acum trebuia să scoată din mină şi mai mult aur, ca să-i ajungă şi pentru potcoave. O vreme s-a putut, dar cum şi peste el trecea timpul, nu mai putea muncii atât, aşa că dracul, dacă nu şi-a primit aurul sperat, l-a prins pe Beneş şi pe soţia lui, i-a legat şi i-a pus să-i scoată aurul de a cărui preţ, se pare că nu s-au plătit niciodată, rămânând datori pururea. Se spune că într-un fund de mină, pe Beneş, în anumite zile, se vede o luminiţă care pâlpâie. Acolo, legat unul de altul, Beneş cu soţia lui mai lucrează şi acum, ca să-i plătească datoria Dracului. O fi fost ceva din această poveste dacă există şi Muntele Beneş iar cei doi fraţi, Beneş şi Niculae sunt pomeniţi şi în istoria românilor de pe aceste meleaguri.
Gilian dacă a văzut că cei doi fraţi nu se înţeleg nici cum, la împărţirea averilor, a hotărât să nu participe la lupte fratricide şi a trimis veste oamenilor lui că; “deoarece pleacă în Moldova, chemat fiind de treburi, acei care doresc să-l însoţească să fie de Rusalii la borcutul lui Doani.” Imediat ce au plecat din Rodna, Gilian cu oştenii lui, Ladislau Kun, Voievodul Ardealului, profitând de neînţelegerile dintre cei doi fraţi şi ocupă Rodna luându-le şi averile încă neîmpărţite ale celor doi fraţi. Numai că Regelui nu i-a convenit să-şi treacă Kun averile lui în proprietatea sa, iar o epistolă certifică restituirea averilor de către Kun, Coroanei . În Moldova Gilian a găsit altfel de probleme, de alte feluri. După ce Kun, Voievodul Ardealului care a subtilizat averile fraţilor din Rodna, aici un alt nobil de vază, unul Andrei “a pus mâna” pe averea lui Bogdan Voievod care dându-şi seama că nu mai poate ţine piept Coroanei ungare singur, trece dincolo unde pune bazele statului Moldova şi devine primul Domn al acestuia. Participând la o luptă sau alta, Gilian cu oamenii săi, au gândit că nu-i bine să se expună atât de oarece luptele fratricide, senioriale şi de toate felurile erau aproape continuu şi ei rămâneau din ce în ce mai puţini. Doi stăpâni, cu mari turme de oi, l-au rugat pe Gilian, ca el, cu oamenii săi, să le asigure paza lor şi a oilor până vor ajunge cu ele în Polonia. Bacii erau supăraţi că indiferent cine face războaiele, toţi mănâncă şi toţi le mănâncă oile lor. Indiferent dacă aceia sunt duşmani sau prieteni, turmele li-se împuţinează văzând cu ochii. Şi în ultimul timp, din luptele care ei le fac, întotdeauna ciobanii ies în pagubă. Din trei mii de oi mai aveau cinci sute. Însoţindu-i pe ciobani şi apărându-i pe ei şi turmele lor, au ajuns să fie primii colonişti valahi, români în Valea Sanului unde întemeiază sate de valahi care apoi se găsesc şi în Hodle Pole unde aveau ca reprezentant oficial un cnez, la Curtea Prinţului de Holicz, loc unde se pierde urma românilor din Budacu Bistriţei şi a cnezului Gilian. Din aceste colonizări ale valahilor îşi are obârşia şi actualul Papă, Paul al II-lea, fiind considerat ca Omul Terei. Papa purta numele de Karol Wojtyla înainte de a primi această mare funcţie ecleziastică.