– Te rog sa ma asculti pentru a mai putea da ochii cu lumea, cu oamenii din jur, cu cei din satul tau pentru care tu esti un fel de “exemplu in propozitie”, cand e vorba sa-si indemne copiii la invatatura. Deci te rog aduna-te! Sa-ti mai spun ceva: ai tai sunt foarte ingrijorati. Mai ales maica-ta! Cand auzi de maica-sa, Victor tresari si o durere fizica ii patrunse corpul, dar nu spuse nimic. Fata continua: Saptamana trecuta, cu varul meu Sorin, de la voi din sat, am fost la bal. Dupa aceea am ajuns si la rudeniile tale. Mi-am dat seama la scurt timp ca, de fapt, eu eram cea asteptata si asta m-a surprins ciudat! La matusa-ta Saveta, erau si sora-sa Ileana, si maica-ta. Din nou, Victor la auzul cuvantului mama tresari si voi sa spuna ceva dar gandul i se invalmasi. ingaima totusi:
– Si… ei… ce fac? Ce ti-au spus?
– De fapt, trebuie sa-ti spun ca m-am simtit foarte prost la ei. In primul rand pentru ca intalnirea era un lucru regizat, dar si pentru faptul ca mi s-au pus niste intrebari la care… de fapt tu trebuia sa raspunzi! Asa ca raspunsurile mele au fost mai mult doar niste “ihi”! sau niste “da, da!” si alte asemenea ineptii. Pe scurt “ai tai” nu cred in “boala” ta! Ei nu-si inchipuie ce s-a putut intampla. Pentru ei este inexplicabil cum un Fat-frumos ca tine si destept cum nu este altul pe lume, sa nu fie in stare sa-si ia o “sesiune”. Maica-ta n-a scos o vorba rea despre tine. Ea doar ofta si-si stergea din cand in cand coltul ochilor cu naframa. Doar matusile tale si-au dat cu presupusul ca “cine stie ce fleandura nu-ti da pace!” Retine:… ele tie! Ca stiu ele cum sunt “astea”, cum vad un baiat frumos si destept… hop! pe el! Si uite asa… si da-i si da-i… de mi-au impuiat capul. In final, dupa aceasta frumoasa prelegere s-au apucat sa-mi reproseze mie toate astea. Cica eu sunt de vina ca tu esti asa! Ca eu nu le dau stiri despre tine, ca de ce nu vin eu sa vad ce “amarul” tau mananci, ca eu ma tin mareata… Ce mai au gasit destule imputari pentru mine, din cauza ta… Am iesit de acolo ca din pusca, mai ca n-am plans de ciuda. Pana acum n-am venit la tine din doua motive: am vrut sa le determin sa vina “sa te prelucreze” ele si pe tine asa cum m-au prelucrat pe mine si in al doilea rand, deoarece iti intuiesc meteahna, baiul cu melancolia in care ai cazut. Pentru ca asta nu-i o boala, asa cum vrei tu sa para!
– Ce… ce…. ceeee?!
– Asa cum ai auzit, Victor… si nu-ti mai da osteneala ca pari bolnav, anemic, cu toate corabiile inecate, ca nu tine. Cu mine nu tine…Victor se ridica si se invarti ca un leu in cusca. Cred ca de-ar fi fost alta fata, de mult era facuta zob, atat era de furios. Viorica nu-1 mai vazuse asa, dar parca-i statea bine…
– Spune ce mai ai de spus si pleaca!
– Rabdare, puisorul mami! Rabdare! De la acel “colocviu” am plecat ca din pusca. N-a fost drept sa primesc eu toate reprosurile din plin, mai ales nevinovata! De aceea voi sta aici pana iti vei da seama ca in asemenea lucruri nu muzica vorbei conteaza, ci cea a sufletului. Trebuie ca tu cu tarie sa iesi din comoda-ti lene intelectuala, caci se implineste aproape un an de cand trandavesti si, de fapt, te-ai facut un puturos pofticios…Victor isi ridica mainile s-o bage in pamant.
– Ieeesi!
– Baiatule, acum rabufneste din tine “educatia si barbatia”! Abtine-te! Esti “barbat”, ce dracu?!
– Iesi, ca te zdrobesc!…
– Te-ai gandit mult la rezolvarea asta, nu? Si ti-ai dat seama ca ai pentru ce, asa-i?
– Taci… te rog!
– Mersi pentru invitatie…In acel moment Victor s-a trantit pe pat. Nu plangea, gemea si urla cu fata in perna, parca voia sa-si inabuse o durere cat lumea. Tot corpul ii tremura. Sufletul era insa cel care il sfasia! Viorica se uita la el si-si reprosa ca a fost cam dura cu el. Toti barbatii-s niste copii -gandi ea. Se apropie de el. Se aseza pe marginea patului. Il mangaie usor pe par de cateva ori. El scancea ca un copil. Ea se ridica si se apuca sa faca ordine in camera. Avea si ce sa faca… Sa fi trecut o jumatate de ora. Terminase cu aranjatul si Victor era parca mai linistit. isi ascundea privirea. S-au asezat la masa fara sa-i indemne nimeni.

– Victor, cred ca ar trebui sa fii sincer cu mine. De fapt eu dintotdeauna te stiu un barbat cinstit si cu suflet mare. Mandria ta de copil de taran e un fel de “complex” fata de colegi. Stiu! E un artificiu pe care si eu l-am folosit.
– Viorica, tu stii ca…
– Ei, hai… Da-i drumul.
– Lasand la o parte orice am sa-ti fac o confidenta. Dar imi vine foarte greu! De fapt este vorba de… fete… asa cum ziceau ai mei… numai ca e invers. Nu ele, ci eu am nevoie de ele. Am ajuns acolo incat… si tie nu ini-e rusine sa-ti spun, incat pur si simplu gandurile despre ele… cum sa-ti spun… ma subjuga, ma intorc pe dos… nu ma pot aduna… nu-mi pot aduna gandurile, nu ma pot concentra, sant pierdut… Stii… eu n-am avut de-a face inca cu… o fata! A te culca pur si simplu cu cineva doar asa pentru a-ti satisface instinctele mi se pare ceva… A te incurca cu cineva ca apoi, dupa facultate, sa te desparti “civilizat”, iar nu intra in caracterul meu. Solutia ar fi sa ma insor! Dar, din ce am trai? Tot pe spinarea parintilor? Mi-ar fi rusine! Astea sunt chinurile mele. Le-am ascuns adanc si vad ca singur n-am gasit o iesire! Tacura amandoi. Nici nu observara cum incet-incet se lasase seara. Lumina palida a zilei abia se mai cernea printre crengile catorva copaci din apropierea ferestrei. In tacere, pe nesimtite, mainile lor se atinsera ca din intamplare. Mana ei calda, catifelata ii dadu o senzatie placuta, asteptata! I-o cauta si pe cealalta! Mangaindu-si-le se ridicara incet pentru a nu alunga linistea si ocolira incet masa. Nici nu si-au dat seama cand s-au trezit imbratisati, iar suflul cald al gurii fiecaruia le infiora parul, carnea. Isi cautau buzele! S-au pecetluit intr-o sarutare febrila de parca ar fi vrut sa-si soarba intregul suflet! Mainile lor alergau in cautarea trupului celuilalt. S-au rostogolit pe pat, si le era ciuda ca au atatea de inlaturat de pe ei. Trupurile li se inferbantasera, in ele urma sa se topeasca intreaga viata a lumii! S-au iubit febril si scurt! Nu doreau inca sa se desprinda. Nici n-au facut-o, pentru ca s-au simtit… din nou, de data asta parca mai fericiti!Inlemniti in imbratisare, parca le era frica sa nu-i desparta cineva pentru totdeauna, si-au simtit reciproc lacrimile alunecandu-le pe obraji, pe trupuri:
– Viorico, ce orb am fost… De cand te asteptam! In loc de raspuns ea il saruta lin si lung, il stranse puternic in brate si-si apleca capul pe pieptul lui. Petrecura asa, nici ei nu stiau cat, de parca impreuna ucisesera timpul!
– Victore… eu… acuma nu mai plec la camin… cred ca e tarziu!
– Nici sa nu te gandesti! Primele raze ale soarelui ce patrundeau prin geam ii gasira imbratisati. Ea se ridica cea dintai. Isi gasi cu greu hainele si se mira cum au putut ajunge atat de risipite!
– Victor, hai la scoala! E o noua zi!
El intinse mainile spre ea ca pentru salvare. Ea se apropie si i le darui pe ale ei. Se privira indelung, parca acum abia se descopereau cu adevarat!
– Victor, daca esti… barbat si daca nu ti-e frica de greutati… eu iti fac o propunere!
– Lasa propunerile si mai bine vino langa mine!
– Domnule, ce barbat o sa-mi iau! Hai, fiii cuminte si asculta-ma! Ne ducem la decanul tau… (el se sperie parca) si-i spunem ca ne casatorim si ca… ce mai…il invitam ca nas. Mergem pe urma la ai tai… la ai mei si… Tu o sa treci la seral si apoi te angajezi, poate chiar la institutul de cercetare… O sa faci un an in plus, dar numai bine ca o sa terminam impreuna. Ei, ce parere ai?El se ridica si… asa cum era, imbracata, o ridica si o invarti de era s-o ameteasca!
Lucrurile s-au derulat rapid. Decanul Vica cand i-a vazut a inteles totul, le-a intins fiecaruia cate o mana si i-a imbratisat! I-a ajutat ca un tata. Cu acordul parintilor nunta au facut-o rapid si au petrecut la cantina cu toti colegii.
Trecut la seral Victor a continuat munca de cercetare. Au absolvit amandoi. El a ramas la institut ca asistent, iar ea a fost repartizata cu mari eforturi ca educatoare la o gradinita. Se simteau fericiti, mai ales ca la un an dupa absolvire veni pe lume si Dorut, “minunea de copil”, cum ii spuneau ei.
– Bine, bine, mai Ardelene se auzi interpelat, dar pe baiatul tau nu-1 cheama Doru? Nu e el inginerul, electronistul, de la Centrul de calcul?
– Ba da, dar ce intrebi?
– Uite asa! Si izbucnira cu totii in ras. Aplaudara spontan!
– As dori sa spun si eu ceva, intra in vorba laborantul Lung. Nu cred ca o sa va suparati daca va retin si eu…
– O, nu, te rugam… sa te auzim!

Dupa ce s-a dat liceul in functiune, datorita bunei sale dotari, am fost singura scoala de profil din tara care avea dreptul sa primeasca elevi straini. Asa au ajuns la noi cubanezi, vietnamezi, tanzanieni si un somalez. Pentru a vedea conditiile si cum primim noi elevii straini. S-a “deranjat” cu acest scop, insusi ministrul minelor din Tanzania. Dorea sa stie unde vor invata meserie viitorii lor specialisti. Dimineata, directorul de atunci ne-a chemat la el si ne-a spus:
– Azi primim vizita ministrului nostru, al minelor, a omologului lui din Tanzania si inspectorul scolar general… Toata lumea la posturi, curatenie, ordine, flori, instruiti pe toti cum sa reactioneze .Sa fim la cel mai inalt nivel! Nu dorim sa acumuleze o nota proasta scoala si asta numai de voi depinde! Am inteles si am plecat. Scoala in acea zi a devenit un furnicar. I-am asteptat la ora 10 si se facuse deja 14 si ei inca nu aparusera. Eram obositi, flamanzi, nervosi, ce mai, nu ne mai ardea de nimic… cand, vad pe geam sase “masini mici” care intrau in curte fara zgomot. Atunci se dadu “alarma generala”…In sfarsit, intreaga delegatie de primire, in frunte cu directorul, am ajuns in fata scarilor si dupa inmanarea, de catre un grup de elevi si doua profesoare tinere, a buchetelor de flori, suntem prezentati ministrului tanzanian, ministrului nostru si cu celorlalte oficialitati. Colega cea tanara care-i daduse florile ministrului tanzanian mai fusese si sarutata si acum isi tot ducea mana la fata si se uita daca nu e cumva patata. Tanzanianul era negru. Incepe vizitarea scolii. Eu ii studiam cu atentie pe fiecare, urmaream orice miscare a ministrului oaspete. Era un barbat cam la 35 de ani, inaltut de statura, suplu, cu parul cret cum nu mai vazusem. Mi se parea chiar frumos!
Directorul dadea explicatii peste explicatii, raspundea la intrebari, iar noi il urmam indeaproape. In fiecare sala de clasa, laborator, oaspetele, spre uimirea noastra, se aseza pe cel putin 2-3 scaune si zicea ceva in engleza. Cum nu cunosteam limba il ating cu mana pe un cunoscut de la centrala si-1 intreb soptit:
– Dom’ Rontea, ce are ministrul asta de se tot aseaza?
– Ce sa aiba, vrea sa le cumpere pentru terasa hanului lui de sub palmieri si… le verifica, ce vrei! glumi el. Dupa fiecare laborator vizitat, dupa fiecare clasa, se puneau intrebari. Ma gandeam sa-1 intreb si eu cum e cu scaunele! Dar cum sa intrebi asa ceva? Si, tocmai un ministru oaspete?
-Domnilor – ni se traduce – intrand in scoala dumneavoastra m-au napadit amintirile vietii de elev. Astazi, cunoscand scoala dumneavoastra, din nou mi-as dori sa fiu elev… Este o scoala minunata cu conditii foarte bune! M-am convins singur si sunt bucuros ca aici vor studia compatriotii mei! Va doresc mult succes tuturor in nobila misiune de formare a unor oameni si specialisti bine pregatiti!
Eram fericiti! Acum ne vedeau si apreciau si altii munca noastra… Totul s-a incheiat cu bine!
In acel moment se ridica actualul director al scolii, vizibil emotionat si se adresa asistentei:
– Stimati oaspeti, invitati, colegi! Ne-am intalnit azi din toate colturile tarii pentru sarbatoarea de suflet a scolii noastre si in general a mineritului. Aniversam scoala, oamenii care i-au pus temelia, i-au dat viata; cinstim generatiile de dascali ce i-au dus faima, pe toti elevii ce i-au trecut pragul si si-au tocit coatele pe bancile ei, devenind oameni de nadejde ai tarii. Si in timp ce directorul isi tinea spiciul dupa tiparul stiut, noi cautam cu privirea fostii profesori, fostii colegi, descoperindu-i cu uimire, asteptand momentul schimbului de vorbe fara protocol!
Ascultam mai departe:
– Aceasta scoala dateaza din anul 1864. Pe parcursul anilor a avut mai multe sedii: in Baia Mare, dar si la Baia Sprie, intre anii 1873-1918.