Spune-i sa nu-si piarda timpul cautandu-1 la cursuri, sa mearga direct la caminul baietilor!
– Am inteles, domnule decan!
– Multumesc, Eva!
Dupa plecarea Evei, linistea decanului a disparut. Cam in fiecare an i se iveste un asemenea caz care parca-i scapa din mana… desi mergea pe principiul: Respecta-ma, sa te respect!. Orice student se putea prezenta la el cu orice problema. Daca nu se “calca” nici o lege, lucrurile se rezolvau pe loc. Studentii erau foarte multumiti in urma discutiilor avute cu dansul si mai ales a modului de abordare a problemei. Si totusi decanul isi imputa ceva: faptul ca nu era chiar pe “faza” cu toate problemele. De-a lungul anilor a observat ca existau fel de fel de indivizi care manifestau o mare abilitate, erau versati in a se sustrage de la discutii deschise, concrete, altii erau inchistati si foarte greu abordabili. Si pe unii si pe altii era greu sa-i aduca acolo unde vroia el, adica sa puna “degetul pe rana”. Cu un an in urma a dorit mult sa aprofundeze chestiuni de psihologie in a gasi solutii de rezolvare a acestor cazuri, dorind ca si aceste tipuri de manifestari sa le poata canaliza spre fagasul dorit, spre ceva util, spre omenie. Dar a tot amanat si acum se pare ca iar isi acorda o nota slaba la o lectie inca neinsusita suficient. Oricum, multi ani condusese oameni in productie. Avea reputatia unui bun practician, nu era un novice, dar aici la facultate nu avea timp pentru multitudinea de probleme serioase de conducere, iar aceste tipuri de “cazuri” ii solicitau, iata, un intreit timp de rezolvare. Orice caz uman e mai dificil decat unul tehnic, pentru ca solicita omenescul din tine. Ori asta cere ceva efort in plus, cere tact pedagogic si multa, multa rabdare si omenie. Ridica ochii si-1 vede pe Victor.
– Ai venit?
– Da, domnule Vica, adica dom’ decan.
Decanu-si permisese cu unul ca Victor Tomoioaga sa-i spuna pe nume.
– Te rog sa ocupi loc!
– Poate nu este cazul…
– Te rog, ia loc! Si isi scoase o tigara. Tu fumezi?
– Mai rar!
– Poftim, serveste!
– Multumesc! Si-si aprind reciproc tigarile.
– Victor, doresc sa ma comport cu tine ca si cu un coleg, de altfel ne cunoastem bine, asa ca fii bun si spune-mi, este adevarat tot ce se spune despre tine?!
– Din pacate, si cu regret, da!
– Victor, in acest sens se poate face ceva?
– Domnule Vica, mi-e teama ca nimic. Eu ma analizez de un an si nu ajung la nici o rezolvare. Si din cate stiti si Dumneavoastra, nu eram eu cel mai prost din acest institut si totusi nu vad nici o iesire.
– Mai Victor, eu nu te-am flatat pana acum si nu cred ca te voi flata nici in continuare, dar ceva tot ti-oi spune. Lucrarea, inventia la care suntem “ortaci”, daca o terminam, ca de reusit nu se mai pune problema, tie la terminare iti deschide o usa spre un post de asistent la “utilaj”. Importanta ei, deci, nu e numai o satisfactie colectiva, de aici va iesi si un post pentru o anumita persoana. Iti mai spun ca, in ceea ce esti angajat tu, nu este un lucru la indemana oricui! Aici tu ai fost, favorizat, deoarece prin tema aceasta iti asteptam “marca” ta de inteligenta.
– Domnule profesor, pardon, domnule decan, stiu asta si cu toata stiinta, nu pot sa fac nimic!
– Victor, iti lipseste ceva? Te supara ceva?!
– Nu si da…
– Cei de acasa sunt bine? Bani de intretinere ai?
– Da, domnule decan.
– Eu nu pot sa stiu despre ce este vorba?
– Sa fiu sincer, nici eu nu sunt prea clar ce problema ma apasa… dar poate… de fapt nu poate… sunt aproape sigur ca-i de natura biologica…
– Care parte a organismului.

– Domnule decan, va respect prea mult pentru a va preciza ceva. Asa ca in aceasta privinta v-as ruga, daca se poate, sa nu mai continuam! De fapt nu as dori sa mai continuam cu nimic…
– Bine. Eu nu doresc sa impun nimanui nimic! Nu vreau, Doamne fereste sa te ranesc, dar o rugaminte pot sa am la tine?!
– Da!
– Ai putea sa mai treci pe la mine? Poate peste doua trei zile sau peste o saptamana, atunci cand ai tu timp, sa ne mai vedem!?
– Da, cred ca asta as putea. Sa traiti!
– Buna Victor, de fapt “la revedere”!
Aceste ultime cuvinte Victor nu le-a mai auzit, era deja pe coridor.
Decanul ramase cu inima grea. Problema se complica, nu se deslusea. Acum isi putea lua adio de la linistea pe ziua de azi, adio de la cercetare. Victor nu-i dadea pace. Plecarea de la decan il si umilea, il si enerva pe Victor. Grija .fiecaruia “de el” il scotea din tatani. Ce dracu’ le trebuie la toti? Nu mai incap de mine?! Pe alee vazu o cutie de conserva goala si-si propti “spitul” in ea. Radu, care venea de pe aleea din fata il “acosta”:
– Cum o mai duci, boierule?
– Ia, vezi de drum, Radule!
– Ehei, cine esti tu? Camera singur ai, poti petrece… de, poti da “meditatii” bobocelelor… Nu termina bine de zis ca primi “un ciocan” bine plasat de se vazu sarutand iarba!
– Ma, da mare magar mai esti, Victor!
– La asa interpelare asa raspuns! Victor intra in camin.
Cum pe drept ii imputase Radu, el statea singur intr-o camera. Avea conditii privilegiate. Acum, sa nu se inteleaga gresit: si aici au fost repartizati inca trei studenti, dar in ultima saptamana modul de a fi al lui Victor i-a facut sa-si ia campii, dormind pe la colegi.
Pe pereti in multe camere de studenti, atarnau afise, postere cu automobile, cu femei incitante etc. Aici in locul lor se vedea doar urma pastei de dinti cu care au fost lipite, peretii aratand ca mancati de molii, producand un soc depresiv si dureros parca. Nu te puteai aduna, nu te puteai concentra. La toata aceasta atmosfera se adauga si “problema lui”, ce nu-1 lasa in pace nici o clipa Victor stia ca a fi chemat la decan, chiar daca el era cu dansul “Domnul Vica” si chiar daca nimeni nu urlase la el, nu se va incheia cu atat. A fost un preambul inainte de-a se lua unele masuri. Ce fel de masuri? inca nu realiza. Nu i s-au adus imputari, nu i s-a propus nimic, dar el stia ca o data ajuns la decan, chestiunea solicita rezolvare in maximum o saptamana, daca nu chiar in cateva zile si primul care trebuie sa se pronunte va fi tot el, Victor. Si la ce sa se pronunte? Ca regreta ca a crescut? Ca timpul biologic se razbuna si-l arunca pe el in cidata criza biologica? Pe cine intereseaza aceste probleme? Aceasta este o problema pe care si-o rezolva fiecare, nu ? Ce, altii n-au trecut prin aceste situatii? Da, dar lui ii da o frica de moarte de cand a aparut SIDA! Si SIDA te primeste in sanul ei, dar nu te mai cedeaza – a citit intr-un pliant. Unii s-au deprins cu… treaba lor…lui nu-i trebuie asemenea lucruri.. Doreste sa ramana om. Nu doreste sa se culce cu orice fata, cu orice femeie… Si daca aia ramane gravida? Se “rezolva” – spuneau unii. Da, se rezolva, numai ca… copii nu se pot “rezolva”! Copii se cresc! Si … daca se casatoreste, din ce-si va tine familia?!
Nu se putea concentra si datorita faptului ca toate balamalele usilor si ale ferestrelor scartaiau si zbarnaiau la cea mai mica bataie de vant Asta are alt substrat. De cand “ne platim” datoriile” in tara nu se gaseste nici atata untura cat sa ungi o balama ruginita. Ei, astea da probleme! Se gandi oare cum de maica-sa-1 il nascuse la 17 ani? A! da, pe atunci barbatii se casatoreau inainte de armata. Si acum, intr-o comuna nasaudeana vecina – Maieru – baietii de 19 ani, necasatoriti sunt considerati “tomnatici”! Pana pleaca in armata, barbatii, au doi trei copii. Ei considera ca acestia vor fii adevaratii stalpi la batranetea parintilor! Da, dar in situatia lui, ca viitor licentiat, ce-i de facut. Acum – se gandea – sa se duca la ai lui si sa le spuna: “De acum sa munciti mai cu spor ca-mi iau si eu nevasta si trebuie s-o tineti si pe ea”. Asta ar mai lipsi!… Interesant e ca pana acum nu l-au preocupat in nici-un fel copiii… Acum a inceput sa se uite dupa ei. Parca si-ar dori unul… Zeci de astfel de intrebari la care nu gasea raspunsuri ii treceau prin cap. Cel mai mult il durea ca aceste lucruri, n-avea cu cine le discuta.! Se inchista in el! Si-i intrista si pe altii. Oare devenea o lepra, un om de nimic. In vacanta n-a mai plecat acasa, a mers la un coleg, i-a fost rusine sa se intoarca in sat. Ce sa le spuna? Ca a devenit un ratat, ca toaca banii parintilor pe nimic?… Doamne, nu ma lasa, nu ma parasi!

Usa se deschise scartaind si in cadrul ei aparu Viorica, studenta in anul II, fata dintr-un sat vecin cu al lui. Se cunosteau destul de bine inca dinaintea venirii la facultate. Aici s-au reintalnit, dar Victor, in doi ani nu avuse ochi decat pentru invatat. Compania fetelor nu fusese pentru el o preocupare.
– Buna, Victor!
– !? (a ramas fara replica).
– Nu ma inviti sa intru?
– Pai… Vezi tu… si se zapaci de-a binelea.
– Nu toate lucrurile se vad! Unele se si spun. Altele se simt.
– Ai trecut la filosofie, de faci atatea rationamente – isi mai reveni, dansul
– Eu, nu! Dar tie se pare ca ti-a cam inghetat ADN-ul.
– Ietete… mare profa mai esti!
– Victor, noi nu mai putem discuta normal?
– Fata draga, ai tu “ceva” de discutat cu mine?!
– S-ar putea… De ce nu-ncerci sa ma asculti?
– …te ascult…
– Uite ce e! in primul rand as dori sa revii la tine insuti. La Victor cel pe care l-am cunoscut candva.
– Auzi, si tu vii cu “morala”? Te-a trimis cineva?
– Nu m-a trimis nimeni. Vin din proprie initiativa si nu mi-am propus sa-ti fac educatie! Dar sa stii ca pe acest ton nu doresc sa mai discut cu tine! Daca ai putin bun-simt… daca nu,… te rog sa ma scuzi de deranj! Si dadu sa plece. Victor se ridica fara sa vrea si o privi incordat. Nu dorea s-o jigneasca, mai ales ca inainte vreme, nu de putine ori, se simtise bine in preajma ei. Era o fata inteligenta cu care avusese intotdeauna subiecte interesante de discutie. Dar nu se gandise niciodata sa-i faca curte. De altfel, nici unei fete! Ce sa-i spuna? Cum sa procedeze? ii venea greu sa iasa din “starea” lui… ii devenise oarecum comoda aceasta stare. Aceasta fata ii cerea “actiune”. De fapt ii impunea ceva… si nu avea chef… Ei bine? …ii placea starea lui, asa dezlanat cum era si labartat in pat. Intr-un cuvant era cam pornit pe el insusi. Dar acum ceva parca il intriga la aceasta fata, poate ca-1 enervase ca i-a intrat asa pe nepusa masa in barlog… si cand iti intra o fata in casa trebuie sa te apuci de curatenie… Sa faci ceva.. .Dracu sa le ia!…Viorica a stat cat a stat, a vazut ca Victor nu-i mai zice nimic, s-a intors si a plecat. Scartaitul usii, care era ca un zgomot de fond, parca ar fi tras prin Victor o sarma ghimpata, producandu-i o usturime mai dureroasa ca plecarea fetei. Cert e ca 1-a rascolit. A alergat spre usa si a strigat:
– Stai tu! Ce te sifonezi asa de repede? Ia, vino incoace! Ea reveni cu pasi oarecum voit sovaitori.
– Tu esti mai putin “sifonabil”?! Vine omul la tine si in loc sa-i oferi un scaun tu iti “expui” totala si importanta ta indiferenta, care nu numai ca insulta un om ce ti-a calcat pragul, dar ii distrugi total pofta de viata!
– Bine, bine, scuza-ma, hai ia loc! ii oferi un scaun.
– “Bine, bine!” asa sunt toti barbatii: peste vina lor sa treci repede, dar ei peste o vina a femeii nu trec cu una cu doua, “trag tare de ea” ani si ani, uneori o viata intreaga!
– Eu nu stiu cum is “toti barbatii”! Sa discutam de persoanele prezente! Bine!?
– Nu vreau sa incepi cu fel de fel de … uite, mi-era totul asa de clar in minte inainte de a veni si… acum m-am zapacit de tot… nu stiu cu ce sa incep!
– Hai, da-i drumul cu inceputul !