Era pe la sfarsitul lunii ianuarie si se desfasurau examenele cu elevii scolii profesionale. Era examenul de absolvire. Se derula in doua etape: practic si teoretic. Scoala profesionala de atunci era un fel de “scoala de calificare” cu personal redus.
Avea profesori pentru materiile tehnice dat la indrumarea si urmarirea practicii nu aveau pe nimeni. Se stabilise un inginer si un maistru care sa-i indrume pe acesti elevi “independenti”. Sarcinile acestora erau date peste norma didactica, chiar cine ar fi avut bunavointa sa exercite acest control si indrumare a practicii, trebuia sa-si neglijeze propriile clase. Norma didactica a profesorilor ajunsese la 30 de ore saptamanal, iar suplinirea era considerata “munca patriotica”. Pur si simplu nu se plateau! Normele maistrilor erau de 36 ore pe saptamana, dar nu de putine ori se ajungea si la 44 ore, neavand voie sa se angajeze alt cadru sau alt maistru pentru orele in plus, intrucat nu se putea alcatui o catedra completa!
Asa se face ca elevii scolii profesionale se intalneau foarte rar cu “indrumatorii practicii”. Acestia veneau doar cand clasele lor erau scoase la “munca patriotica” de recoltare pe camp sau in alte activitati cuprinse in “Cantarea Romaniei”; atunci cate unul mai “fugea” sa vada ce-i cu practica la aceste profesionale… Asa era controlul, asa era si instruirea. Elevii scolii profesionale devenisera un fel de elevi care nu mai doreau sa primeasca sfaturi. Erau cam satui de aceste forme de “indrumare” si asta era una din cauzele care ii facea sa mearga la scoala profesionala. Sa fie lasati in pace. Sa li se faca un program mai lejer. Ce mai, erau autodidacti!
Asa stand lucrurile, acei de la intreprinderi care aveau elevi practicanti, de regula nu-i foloseau in meseriile lor, ci la fel de fel de munci necalificate: incarcatori la unele transporturi de materiale, la curatenie si la orice corvoada se ivea. Numai ce auzeai: Hei, voi aia de la profesionala, veniti incoace! Stiind ca nu este corect acest lucru, pentru a nu avea reclamatii, pentru muncile “iesite din grafic”, elevii profitau si ei, cerand si primind zile libere. Astfel ca, nu o data, cel ce indruma practica se ducea la intreprindere si nu gasea acolo nici un elev. In momentul in care elevul era convins ce inseamna si cum e privita meseria lui, teoretic nu mai invata nimic. De fapt se rupea total de carte, lucru ce influenta si comportamentul lui. Ei isi dadeau seama ca se pot descurca in meserie nu numai pe baza practicii facute in atelierul scolii in clasa a lX a si aX-a. Tot ca o cauza a acestei ruperi de carte era si faptul ca el obtinea certificatul de absolvire fara probleme, usor deci. Stiau, de asemenea ca in intreprinderi vor sta mult si bine incadrati tot ca necalificati, din cauza ca nu erau obtinute de intreprinderi fondurile de salarii. La absolvire ei nu primeau o anumita categorie de salarizare. Asa stand lucrurile, elevul era descurajat si ca urmare recurgea la aranjamente. Ele erau la moda in acele vremuri. Aceste examene de absolvire deveneau niste lucruri jenante pentru un cadru didactic. Erau un simulacru. Elevul trebuia trecut Exista “dispozitie de sus”. Toti se supuneau, dar nici unul nu intreba de unde exact, si ….cat de “de sus” vine dispozitia. Singurul lucru ce mai justifica nota de examen pe care se baza departajarea la notare erau lucrarile practice, care, prin straduinta muncitorilor, a maistrilor din productie, aduceau a lucrari ce, se incadrau in normele date de ITC-uri.
De aceea in zilele cand acesti elevi aveau examen, profesorii, maistrii si Inginerii isi indreptau urechile in alta parte, sa nu auda prostiile pe care le debitau elevii. Daca se intampla, Doamne fereste, sa “tranteasca” vreunul, imediat era intocmita o informare “sus”, in urma careia se lasa cu “cantec” si cu sanctionarea profesorului “vinovat, care nu intelegea necesitatea de noi cadre cerute de economia nationala”!
Indicatia primita era ca acei elevi care au mai mult de 25 de zile de absente de la practica sa fie pusi sa repete intreaga perioada de practica. In rest, toti treceau cu brio! Spun cu brio, fiindca pentru a-ti mentine “bursa de contract” trebuia sa ai cel putin nota sapte… “Cadeau” deci cei ce… se-mpiedicau de scari!
Examenul a inceput si decurgea normal Elevii intrau, isi prezentau lucrarile practice, primeau nota si plecau.
Arhiva pentru Categoria » acestia-s ei «
Pe lista elevilor care se prezentau la examen erau si doi care din discutiile avute cu muncitori si maistri la locurile de munca unde au fost repartizati, reiesea ca unul a disparut de doua saptamani si celalalt de o luna!
Era in 1990, revolutia incepuse pe 17 Decembrie 1989 la Timisoara si pe 22 decembrie la Bucuresti. Despre cel disparut de doua saptamani se stia ca a mai avut o problema cu lucrarea de practica si in anul precedent: intentionase sa se prezinte cu lucrarea unui coleg de clasa, lucrare la care el nu avea nici un aport la realizarea ei. A fost descoperit si obligat sa-si faca lucrarea proprie.
Despre celalalt se stia doar atat, ca taica-sau lucreaza la Militie! Era citat drept un elev bun, nu facuse pana atunci nici o absenta de la practica. Profesorii erau ingrijorati, intrucat examenul “trebuia” terminat in aceeasi zi, dupa care imediat se intocmea si raportul si “situatia”. Ori, ce sa scrie in procesul verbal despre cei doi? Ca nu s-au prezentat? De ce? Ce masuri s-au luat etc. etc…
Vine randul celui care avea lucrarea personala si avea doua saptamani de absente. Spre surprinderea tuturor elevul intra in sala de examen… Noi cei din comisie ramanem “paf”, uitandu-ne unul la altul…
– Radule, unde ai fost tu de ai lipsit doua saptamani ?
Radu venise imbracat ca la parada modei: cu niste pantaloni de “piele de drac”, ultima creatie, in picioare cu adidasi PUMA, iar pe spate purta nonsalant o jacheta cu inscriptia ADIDAS.In acel moment in tara asemenea articole nu existau si de le-ai fi cumparat pe sub mana, costau injur de trei salarii medii. Erau un vis al oricarui tanar sa poarte asa ceva. Mai aveau si alti tineri ceva asemanator, dar erau imitatii sau la mana a II-a, ori cel din fata noastra era echipat complet cu toale nou-noute. Stiam ca e orfan, ca acasa nu aveau “dupa ce bea apa”, ca ceea ce purta acum el, la veniturile lor modeste, cu toate economiile posibile nu si-ar fi putut cumpara toalele acestea, nici in cinci ani.
– De unde ai tinuta asta (uite unde am ajuns cu intrebarile de examen!)
– Pai… stiti… de fapt… cand a inceput revolutia in tara, mai multi elevi din scoala am mers la Bucuresti. Tot timpul cat a durat revolutia, si eu am stat in Bucuresti. Poate ati vazut si dumneavoastra la televizor ca un reporter francez a scos o revista pe coperta careia era un baietas infasurat intr-un drapel tricolor. Aceasta fotografie le-a placut atat de mult francezilor, ca redactia revistei respective a dispus descoperirea identitatii si aducerea in Franta a micului rebotezat de ei “Gavroche Bucuresteanul”. Cat timp am fost prin Bucuresti si eu il intalnisem pe baiatul acela si ne imprietenisem. Cand 1-a gasit reporterul eram impreuna si afland ca suntem prieteni ne-au luat pe amandoi in Franta. Am plecat cu acelasi avion cu care pleca si Nationala de fotbal a Romaniei. Am fost asteptati la aeroport, de foarte multa lume, de numerosi ziaristi! S-au purtat cu noi cu multa atentie. Ne puneau sa le povestim despre “Revolutia noastra” din Romania, despre noi, despre romani, despre cum a fost sub tirul gloantelor. Am petrecut la Paris cateva zile minunate. Ieri ne-am intors din Franta si eu acum ma-am prezentat la examen. Poftiti, aici e si lucrarea executata de mine pentru examen!
Lucrarea corespundea normelor. I s-au mai pus doua trei intrebari si elevul a plecat. Cu totii eram atat de contrariati, nedumeriti, cum acest elev ajunsese sa participe la Revolutie, la Bucuresti,cum mai apoi a venit din Franta mai avusese si… grija examenului lui de practica!
Cand veni randul urmatorului absent de la practica – absentul de o luna – in loc de elev in clasa a intrat o femeie cam la 40-45 de ani, nu prea inalta, cam grasuta. Am asteptat. Dupa ce ne-a salutat, femeia a inceput cu glas scazut:
– Stiti, eu sunt mama lui…. cutare. in vara copilul meu a lipsit mult de acasa. Avea niste prieteni de varsta lui cu care umbla pe la video si filme. intr-o zi, cand vin de la serviciu, il gasesc singur acasa. Am ramas surprinsa. L-am intrebat unde-i sunt prietenii, daca nu cumva e bolnav. Se vedea pe el ca ceva nu era in regula. L-am intrebat:
– Ce-i cu tine, Nelule?
– Mama, toti prietenii mei au fugit in Ungaria… si a izbucnit in plans!
– Cum se poate?
– Asa! Au trecut granita si azi am primit un telefon in care imi spun ca au ajuns cu bine dincolo.
– Si ce vor face acolo?
-Nu stiu… Nu mi-au spus. Probabil le-a fost frica sa-mi spuna de vreun aranjament stiind ca tata-i militian…
Dupa cateva saptamani, intre copil si sotul meu a intervenit o cearta cam dura. Sotul meu l-a facut “om de nimic”,si multe altele! Atunci Nelu a rabufnit:
– Daca asa crezi dumneata, daca nu mai sunt copilul tau, o sa ma duc si eu ca si prietenii mei in Ungaria!
Sotul meu suparat peste masura a sarit la el si daca nu eram eu acasa cred ca-1 nenorocea pe baiat in bataie. Judecata lui era simpla: “Sa-ti fuga copilul din tara insemna sfarsitul carierei lui de militian.”. Cu greu am aplanat conflictul. Sotul meu chiar il crezuse, stiind cati fugeau zilnic peste granita in acele zile: el era mai “la curent cu aceste treburi ca noi”.
In decembrie, pe 17 a primit vacanta. I-am dat 3.000 de lei sa mearga la Oradea la talcioc sa-si cumpere blugi. A plecat impreuna cu un prieten si cu prietena lui. Am omis sa-i spun sotului meu unde pleaca baiatul. Venind imediat acasa si vazand ca baiatul nu era i-am spus unde plecase. El, nici una nici doua, a dat telefon la Militia TF si in Seini, copiii au fost arestati. La denuntul si invinuirea banuita de taica-sau, aceea de a incerca sa treaca fraudulos frontiera in Ungaria. El era inca sub impulsul a ceea ce-i “aruncase” baiatul la nervi, in cearta lor din vara. Faptul se pare, ii ramasese ca un “cui infipt in inima”. Baiatul meu si prietenii lui au fost dusi la “Judet” la “pastrare”, la beci. Cel mai grav lucru e ca baiatul meu “abandonat” de tatal sau, de la loviturile primite in cap s-a dezechilibrat psihic. Asa ca, acum, el s-a cam “stricat” la cap… Dupa ce s-au lamurit lucrurile a ajuns acasa! Imediat dupa revolutie, o serie de state s-au oferit sa ne dea ajutor medical si chiar sa spitalizeze oameni ce au suferit in timpul revolutiei. Am gasit intelegere si mi-au luat si mie baiatul. A fost trimis in Ungaria. Acum se simte mai bine. Are doua saptamani de convalescenta dupa care va merge la control, dar nu are voie sa faca nici un fel de efort intelectual. Daca puteti face ceva pentru el va rog sa incercati, ca el in acest moment nu este capabil sa sustina un examen. Aici aveti lucrarea lui de practica…
– Bine, bine, dar baiatul unde este?
– Aici, aici afara, sa-1 aduc?
– Va rugam!
In sala intra Nelu cu maica-sa. Nu arata altfel de cum il stiam. Atat doar ca ochii lui parca priveau undeva departe, peste noi.
– Doamna draga, dar sotul unde va este?
– Acum, este acasa. Dupa masa mergem cu totii la niste rude, ca pe Nelu numai alaltaieri l-am scos din spital, sa-1 vada.
– Da… bine… mergeti sanatosi!
– Multumim… multumim frumos!
– Nu aveti pentru ce. La buna vedere!
Doi tineri obisnuiti, care au avut, in acel decembrie dramatic, doua destine diferite.
– Doamne, parca a fost un vis urat, “Iepoca” aia, bine ca a apus.
Va cer iertare ca iau cuvantul zise un miner sugubat, dar in aceasta perioada a socialismului munceam pe rupte! De multe ori in numele “intrecerii socialiste”. Era perioada “Stahanovismului”
– Te ascultam cu placere. Poftiti si derulati-va “epoca dumneavoastra”!