Incepusem si noi scoala. De fapt, ea incepuse cu un an inainte, dar nu eram inca “pusi” pe picioare cum se spune, in noul sediu. In prima faza, sediul scolii noastre a fost construit cu destinatia de “Institut de Mine”. Cum in acea vreme o “personalitate” s-ar fi exprimat cam in felul urmator ” Eu n-o sa fac zilnic trei km pana la scoala!”, cei din Petrosani au fost “pe faza” si… ne-au “suflat” institutul de ingineri.
Au trecut 37 de ani pana s-a infiintat un alt “Institut de Ingineri” in oras. Dar “personalitatea” din acele timpuri n-a parcurs zilnic trei km, ci a urcat zilnic pe jos la Petrosani, aproape un km. De, alta viata!
Ca director in scoala a fost numit un maistru cu o vechime ceva mai mare in munca, Levendula Joska. Imediat dupa numire era sa ramanem fara director. In chiar prima zi, directorul dirijand o masina plina de mobilier care mergea cu spatele, pentru a fi descarcata, era cat pe-aici sa fie strivit. Doua luni a stat in spital dupa leziunile primite, timp in care scoala nu putea fi fara conducator, asa ca a fost numit un alt director. Un subinginer de mina, om integru, hotarat in actiuni si bun gospodar. Dar, cui ii place sa lucreze cu o “turma de iepuri” cum eram noi elevii!? El, tov. Mik Wilhelm era om in varsta, asa ca repede a renuntat, invocand pensionarea. N-a trecut mult si “am primit” ca director un geolog tanar. Acesta a condus scoala cativa ani la rand. Insiruirea directorilor am facut-o pentru a vedea starea de provizorat in care ne aflam, greutatile inceputului, precum si atitudinea oamenilor si a autoritatilor fata de aceasta profesie, in plus, abia se terminase in scoala, “epoca coreeana” , epoca ce ne-a facut un dosar UTC de sute de pagini, ce cuprindea “experienta” inaintata cu “activitatea elevilor coreeni” din scoala noastra. Cred ca, la acea vreme n-a existat scoala in tara mai hulita ca a noastra, datorita faptului ca aici se scolarizau in jur de 20-30 elevi din Coreea de Nord socialista, datorita modului lor de-a intelege viata, cat si a faptului ca erau “imuni”. Multi dintre ei au savarsit toata paleta de fapte penale posibile, dar n-au fost pedepsiti de organele puterii de stat nici unul dintre ei. Erau fratii nostri si Romania trebuia sa-i trimita acasa “calificati” si “instruiti”, caci altfel nu ne dovedeam “internationalismul proletar”!
Avand acest atu, unii elevi coreeni faceau spargeri in magazine, in vagoane CFR, violuri, furturi, batai, huliganism si altele. Printre ei si putine exceptii! La ultimele promotii, doi elevi coreeni – Jan Jin Jap la clasa de mineri si Kim Min la preparatori erau deosebit de sarguinciosi la carte, la sport, disciplinati. Cei mai “batrani” din scoala ziceau ca astia parca erau din alta tara! Erau un exemplu chiar si pentru romani. De fapt ei erau de varsta noastra, pe cand ceilalti majoritatea erau la varste cuprinse intre 20-30 de ani. Acestia nu mai acceptau regimul de elev, de la “Rezervele de Munca” ale M Al-ului, unde in scoala profesionala era un regim destul de sever. Se zice ca dupa Zlatna, noi Grupul Scolar Minier din Baia Mare eram mai severi cu un programul si cu disciplina. La inceputul fiintarii scolii in noul local, ponderea profesorilor era formata din fosti tehnicieni sau ingineri din productie. Incepand cu anul scolar 1957/1958 vor sosi primii profesori “ai nostri” repartizati direct din facultati: 3 profesori de matematica si unul de fizica. Toti tineri, toti frumosi, toti la inceput de cariera. Doi dintre ei aveau sa-si dedice toata cariera lor de dascali la noi in scoala. Unul a ajuns profesor universitar la Cluj si al patrulea, dupa ce ocupase toate functiile de conducere din scoala mai multi ani, s-a mutat la Bucuresti. Se pensionase.Tinerii profesori erau cu totii plini de idei, de idealuri, erau stapaniti de o sete nemasurata de a arata ce pot, ce stiu. In ultimele doua saptamani de scoala, doi elevi din anul IB lipseau continuu de la cursuri. Profesorul de desen tehnic, om mai in varsta si care nu concepea sa parcurga o tema si elevii sa n-o cunoasca, trimite un elev dupa cei doi absenti. La disciplina desen tehnic erau doua ore cuplate si a considerat ca o sa aiba suficient timp “sa-i recupereze”! Numai ca nici elevii, dar nici solii trimisi nu au venit. Asteptarea i-a fost zadarnica. “Solul” ii gasise pe cei doi absenti. Erau in cabinetul de fizica, cu noul profesor Viorel. Dupa ce a batut la usa si a explicat de ce venise, “proful” 1-a intrebat:
– Cum te cheama?
– Vultur… Ioan Vultur.
– Si poti sa-mi spui si mie ce talente ai, spre ce te simti atras? Elevul crezu ca profesorul il ia peste picior!
– Stiti, eu nu am talente, eu sunt la lacatusi!
– Mai, Vulture! Nu m-ai inteles! Eu nu rad de tine. Eu te intreb serios! Uite, de exemplu, vezi revistele astea sunt pline de poze cu copii, cu elevi. Daca tu ai face un fotomontaj, cum l-ai denumi?
– “Viitorul e al lor!”
– Formidabil! Imi place! Ei, vezi unde stau talentele ascunse! In tine!
– Domnule profesor, eu am venit dupa elevii Fira si Sandu. M-a trimis domnul Baratky.
– Stiu, stiu, dar eu le-am dat de vopsit cateva banci. Tu stii vopsi? Ai mai vopsit ceva vreodata?
– Numai valiza mea de lemn, cu miniu de plumb!
– N-ai vrea sa incerci cu pensula asta si cu vopsea?
– Ba da, dar… stiti, trebuie sa plec la ora!
– Uite, incearca si daca ti se intampla ceva, vorbesc eu cu directorul si nu vei pati nimic!
– Cum spuneti dumneavoastra. Si ii dadu o pensula, vopsea, si se-apuca de lucru. Dupa 20 de minute banca era gata.
– Ei, vezi cat de frumos ai facut-o? Tu ma pacalesti! Tu ai mai vopsit, nu-i asa? Ei, n-ai vrut sa-mi spui! Ei bine, pana deseara stai aici si vopsesti banci! Si Vultur a stat si a vopsit noua banci pana cand “l-au eliberat”. Dar mai mult nu 1-a mai prins la vopsit! Nu si-a dat seama ca si profesorul de fizica era trecut in orarul clasei sale. Cand 1-a vazut la ore, gura nu i se mai putea desclesta.
– Ei, cum e, Vulture? il lua in primire proful.
– Bine, tov.’ profesor!
– Bine, bine, dar vom vedea noi cat este de bine! Sa vii in pauza sa-ti termini fotomontajul! Ai uitat ca tu i-ai pus numele? Eu sa ti-1 fac? Se poate? Si, Vultur cu cei doi colegi, au terminat amenajatul laboratorului de fizica: cu vopsitul, cu fotomontajele, cu … nu mai stiu cu ce! Scoala 1-a dotat cu butelie de gaz, magnetofoane si alte aparate.
Laboratorul nostru a fost primul “laborator de fizica” din judet, lucru ce l-am aflat din ziare, dar si din :perindarea atator profesori care venisera sa asiste la “lectiile model” ale profesorului nostru de fizica. Eram si timorati de aceste vizite, dar in final mandri ca primul titlul de “PROFESOR FRUNTAS” 1-a luat profesorul nostru de fizica: Viorel Valentin!
Mai tarziu, tot noi am avut primul maistru-instructor cu gradul didactic I si am devenit primul liceu, din tara distins cu “ORDINUL MUNCII CLS. I”
– E! Pe atunci asta era ceva!
Se ridica in picioare profesorul Nae si toti il privira. – Eu vreau sa va povestesc o intamplare petrecuta la “Atelier”. Si el era fost elev al scolii! Doresc sa va creionez cate ceva despre:
Practica in atelier

Maistrul meu, cu putin timp inainte fusese directorul scolii. Acum imi era maistru si diriginte. Omul acesta trecuse prin multe suferinte inainte, in timpul razboiului dar si dupa aceasta conflagratie. Cu sanatatea cam subrezita, isi “implinea” si el “anii” de pensie. Pe seama lui circulau fel de fel de povesti…Cea mai amuzanta era urmatoarea: Prin anii 50 “motoretele” erau rare in tara. Nu existau motociclete, motorete, de celelalte ce sa mai vorbim! La bicicletele existente se putea atasa pe cadru un mini motor – fabricat la Zarnesti sau Brasov, un U-2. Astfel, bicicleta se transforma in bicicleta cu motor si puteai sa faci o deplasare mai lunga, cu o viteza de 15-20 km /h.
Maistrul meu si-a cumparat si el un motor U-2 si 1-a montat pe bicicleta. Ei, acum sa tot circuli… Dar, ghinion! Unii spun ca s-ar fi produs un “eveniment rutier”! Ca i-ar sarit in fata un copil ori “i-a taiat” calea o masina, nu se stie exact. Cert este ca, asa de tare s-a speriat tovarasul diriginte, ca a uitat cum se opreste dracia de “bicicleta automata” si s-a tot dus cu ea pana i s-a terminat benzina!… A ajuns la Baia Sprie! De aici a putut cobori fara motor. Intamplarea aceasta a fost, se pare, capacul pus pe capul bietului om. Devenise cam amnezic! In atelierul dansului intram intreaga clasa: faceam lacatusaria pe operatii. Am ajuns la tema de pilire. Sa-1 vad eu pe acela care nu si-a blestemat zilele datorita acestei operatii de “has – has”! Mai mult, noi eram convinsi ca daca terminam repede ce ne-a dat de pilit, suntem liberi! Evident ca nu aveam noi notiunea pilirii ca necesitate de a te obisnui cu un anumit ritm pentru formarea de automatisme. A unei discipline a muncii. De unde chestii de astea? Tovarasul maistru nu ne explicase de acestea! Am primit de, executat un patrat, lucrare destul de pretentioasa, cu laturi de 25X25 mm si la care i se facea proba intr-un orificiu “minune” ce-1 avea numai dansul. Chestia asta se facea dintr-o tabla groasa de 5 mm. Ne apucam noi cu toata osardia sa “dam gata” piesa. Ti-ai gasit! Pilele ce le aveam erau “slabe”! Sa nu uitam ca eram dupa razboi, asa ca lucram cu ce primeam, de pe cine stie cine. Pilele le frecam de piesa 5 -10 minute, acestea se incalzeau putin si abia atunci parca simteam ca rod ceva si din piesa respectiva. Venise deja pauza si nu cred sa fi fost unul din cei 36 de elevi care sa fi “julit” ceva de pe piesa!

In pauza, statia de radioficare, a scolii, ne dadea muzica si stiri. La “preferinte muzicale” pe care le aveam pe atunci, era la moda doamna Darvai. Ascultam o piesa indragita “Pintea”. La “buletinul de stiri” se anunta “lansarea primului sputnik rusesc”. In jumatatea de ora cat dura pauza, ne innobilam cu aceste stiri grozave. Ne vedeam “alti oameni”, nu acei care zgandaresc fierul cu pila, ci unii dintre “cei care vor contribui la cucerirea cosmosului”. “Bucuria noastra” cea mare s-a cam dus cand unul dintre colegii nostri veni sa ne anunte ca tovarasul maistru ne cheama in atelier. Trecuse deja o ora si, pur si simplu, uitasem de noi. Cu coada intre picioare ne apropiam de usa atelierului. Maistrul s-a postat dupa usa si tot sarea in sus ca sa ne poata atinge cu cate o palma. Erau unii pe care-i ajungea, dar la majoritatea dintre noi, numai ne facea vant. Avea numai un metru 55, iar noi – “vlajgani”! Ne-am ocupat locurile la bancurile de lucru si din nou am luat pozitia de “incalzire” si apoi ne-am apucat de raspalit, ca de pilire nu putea fi vorba. Cu sublerul constat ca m-am apropiat de dimensiunile specificate. Verific si eu unghiurile, bune si ele. Obtinusem patratul. Iau piesa, o pun pe caiet si-i fac conturul. O rotesc cu 90° si am certitudinea ca piesa este buna si unghiurile de asemenea. Ma duc la tovarasul maistru. Dansul avea trei perechi de ochelari: o pereche ce o purta tot timpul si inca doua cu distante focale diferite, pe masa. Cand avea de verificat ceva, se precipita, schimba ochelarii unul dupa altul, executa aceasta operatie de doua trei ori pana se hotara pentru o anumita pereche si apoi, cu mare greutate, ne dadea o decizie!
Omul cunostea psihologia elevului, “nu-i vindeai lui castraveti!”, dar mult mai tarziu am aflat ca datorita nemiloaselor tratamente care I s-au aplicat, el dobandise un defect de vedere. Nu vedea bine nici cu ochelarii!
– Mai, Ursule, mai ia tu putin din coltul asta!
– Dar… am vrut sa-i replic. Mi-am dat insa seama ca nu se cuvenea sa-i intorc vorba. Iau piesa, si ma duc la loc, o verific inca o data. Era buna! Dupa dimensiunile cerute! Dar daca maistrul a zis sa mai pilesc, eu o sa pilesc! Mi-a mai spus ca putin, deci nu o sa iau nici un mm, ci mai putin. Bine zic, o sa iau, nu-i un capat de tara. Iau eu cam cat gandesc ca este bine si ma prezint din nou la control. Cand m-a vazut, a luat piesa, s-a uitat la ea si-mi spuse:
– Mai ia putin si din coltul asta! Ma uit la piesa, ma uit la el, imi indicase acelasi colt din care mai pilisem. Deja se vedea ca unghiul nu era de 90°. Daca mai luam se “ducea dracului” piesa. Daca nu iau, voi fii catalogat drept nestiutor, recalcitrant. “Iau!” si ma uit cum imi distrug piesa. Fara nici un chef ma prezint din nou la control.
– Ai stricat-o, Ursule. Iti dau nota patru. Deja, cu toate dioptriile lui, a vazut si el ca piesa nu mai corespundea dimensiunilor. Asa era… Mi-a pus nota si necazul meu nu mai conta. Mi-a cerut piesa si, la terminarea orei a pus-o in geanta. Probabil ceva a obsevat, ori si-o fi adus si el aminte de ceva. A doua zi, mi-a dat sa-i execut un maner de frana la bicicleta. M-a incheiat cu 7. Ii executasem manerul perfect… Amandoi eram multumiti!
– Acu vad ca de pilit am pilit cu totii! zise lacatusul Lorincz si sala izbucni in ras.
– Dupa intamplarile bine relatate, reia vorba un profesor “actual” al scolii, as dori sa cunoasteti si unele evenimente din vremea raposatului, fapte care ne-au marcat pe multi. Nu cred sa fie prea deplasata aceasta poveste petrecuta atunci.
– Suntem la ora confesiunilor asa ca orice interventie e asteptata cu interes. Ne bucura ca ati luat microfonul… ca sa ne povestiti ce?
– Povestea unor elevi la terminarea scolii. Poveste ce se numeste:
Si ei au dat examen