– Multumesc… dar… Si fara sa mai poata adauga ceva, directorul i-a intins mana si 1-a condus zambind spre iesire!
Scoala fiind mare, cu multi elevi, avea in dotare trei autobuze pentru transportul la practica. In dimineata zilei urmatoare, in fata scolii era pregatit deja un autobuz, care ii astepta cu soferul gata de drum.
– Domnu’ … i se adresa soferul. Cand plecam?
– Pai, sa vedem… si “cadrul tanar” caruia I s-a acordat aceasta mare incredere, nu termina de vorbit ca si aparu directorul:
-A, buna dimineata!
– Sa traiti!
– Tov. profesor luati astazi pentru sarcina primita, anii IIIB si IIIC si plecati la Apa Sarata!
– Daca nu sunt indiscret tov. Director, de unde sa-i iau?!
– Cred ca sunt in sala de mese.
– Am inteles. S-a dus acolo, s-a ridicat in picioare pe un scaun si in vacarmul salii a strigat:
– Atentie, elevii din clasele IIIB si IIIC intr-o jumatate de ora vor fi la autobuz pentru a pleca la practica! S-a uitat ce reactie a starnit vorbele sale. Nimeni, nimic, liniste. Care or fi clasele alea? S-au ridicat doi elevi. Profesorul “pe ei”.
– Voi raspundeti de prezenta! Ati inteles?
– Da, tovarase profesor!
Tanarul profesor, cu ajutorul sefilor de clasa facu un tabel nominal cu elevii “recomandati” de director. Erau 43.
– Domnule sofer, mergem in directia Apa Sarata! Dar stiti, eu habar n-am unde o fi aia, ii spuse mai incet soferului. Este vreun lac?
– Nu, nu. Lasati ca stiu eu despre ce-i vorba!
– Bine, multumesc!
Au iesit din oras, au urcat un deal, ce i se zicea “Dura”, l-au coborat, autobuzul a facut “la dreapta” si in scurt timp au ajuns:
– Aici e! Dati-va jos!
– Multumesc, dar inapoi cum ajungem?
– Pai, vin eu, dupa ce-i duc si pe ceilalti practicanti. Pe la ora patru dupa masa.
– Bine, Noroc!
La marginea drumului, elevii se asezara pe buza santului, iar tanarul cadru se simtea si mai aerian. Nu stia ce trebuie sa faca! Elevii au inceput sa discute intre ei, altii sa faca o “baza”… Dupa un timp, care pentru profesor paru ingrozitor de lung, aparu un ins:
– Voi sunteti de la Scoala miniera?
– Da, eu sunt! Si profesorul nostru se prezenta.
– Veniti sa va dau de lucru!
– Baieti, le zise, zece minute ramaneti in pauza, parca pana acum fusese altceva.
– Uitati, tovarase. Si in acest timp au ajuns pe marginea unei rape, ca vale nu i se putea zice, – uitati acolo jos – jos insemnand fundul rapei – se va decoperta tot pamantul pana se va ajunge la argila. Pe locul ce-1 decopertati se va face un baraj din argila cu baza de… si inaltimea de… care va tine in spate o acumulare de apa…
– Dar apa de unde o luati?
– Pai, e paraul asta – si-i arata profesorului un firicel de apa, care daca trei elevi “se puneau” il sorbeau cu totul!
– Ma rog! Si pamantul unde-1 ducem?
– Mai la vale. Va punem linie ferata cu vagonete basculante. Il transportati…
– Si cand incepem?
– Cum cand? Acum!
– Pai linia ?

– A! Se va face ! Voi va apucati de lucru, adunati pamantul in zona asta si cand va fi gata il veti transporta, tot voi, cu vagonetele. Scule va da dansul! Si-i arata pe cineva care parea a fi un paznic sau asa ceva.
– Eu va urez succes si spor la munca!
– Multumim, multumim mult!
Tipul a plecat. A ramas profesorul cu cei 43 de elevi si cu “paznicul”.
“Aripile” tanarului cadru didactic, daca nu erau retezate cu totul, erau totusi pleostite rau! Pe elevi ii cunostea doar dupa initiala claselor… locul de desfasurare era “acolo”… “acolo” il adusese soferul… lucrul… munca de acest fel nu mai facuse niciodata…Cu cat sa “incarci” un elev sa nu rada de tine, dar sa nici nu il “omori” cu lucrul, nici o idee nu avea. Nu se mai intalnise cu asa ceva… si uite acum “astia” il pun pe el sa faca un baraj de argila…Doamne, oare ce va iesi de aici? Ce va fi cu orele lui? Cu norma didactica? Se gandi ca toate examenele care le-a dat el in facultate, s-au dus dracului… ce examen o mai fi si asta pe capul lui.Paznicul, care se grabea, interveni:
– Domnu’ pai nu luati sculele?
– Sculele, care scule? A, da… sigur… Cotet si Bran, luati cate 6 elevi din fiecare clasa si aduceti sculele!
Sefii de clasa au plecat cu paznicul.
– Mai, baieti! se adresa tanarul profesor elevilor, aducandu-si aminte ca toti marii generali, inaintea unui atac decisiv isi imbarbatau trupele… Mai, baieti! in aceasta vale sau in rapa asta, cum vreti sa-i ziceti, trebuie… si incepu sa le expuna “obiectivul muncii” lor. Dar pana cand toate se vor rezolva gandesc ca ar fi bine ca fiecare… si incerca sa le jaloneze cat de cat munca dupa priceperea lui, cam in ce limite trebuie ei sa gestioneze ziua, sau cat a mai ramas din ea. Pentru inceput le-a recomandat o pauza de masa. In acest timp au sosit cei cu sculele. Iar se fac tabele, iar semnaturi de primire… Asa se gandea: in asemenea cazuri nu poti sa dai scule fara semnatura… Apoi au pornit si lucrul. Treaba mergea, mergea destul de bine spre incantarea profesorului care statea pe un povarnis, ca Napoleon la Austerlitz, si se credea foarte mare. Pentru el, la pregatirea sa, aceasta era o realizare, ca fiecare elev sa aiba de lucru, sa se respecte organizarea hotarata, sa nu existe altercatii si, nu in ultimul rand, sa se vada si rodul muncii! Fara sa-si dea seama, timpul se scurgea pe nesimtite si se auzi strigat de pe buza rapei de sofer:
– Dom’ profesor, am venit! Haideti la masina!
Acest moment a creat o dezordine totala. Elevii au aruncat sculele si “fuga la masina” sa-si ocupe locurile.
– Hei, la mine adunarea! Cum va permiteti sa faceti asa ceva? Toti elevii sa-si stranga sculele! Aceasta intorsatura n-a convenit, a starnit murmure! Apoi agale, elevii obositi si fara nici-un chef s-au apucat sa culeaga sculele si… strigati dupa tabel, le-au predat “mosului”. Toti erau epuizati. in masina s-au schimbat putine vorbe, parca erau cu totii adormiti.
Erau asa de molesiti ca dupa o baie fierbinte. Sculele cu cozi “cum le-a dat Domnul” le-au facut niste basici in palme, ca-ti era mai mare mila. Unii, incepeau si-si oblojeau mainile cu batista. Care avea! Cateva zile, pana s-a facut “linia CF” numai asa s-a lucrat. Apoi au aparut trei vagonete… trei vagonete pe o singura linie, fara posibilitati de depasire sau schimbare de macaz. Asta presupunea ca toate vagonetele sa mearga o data in jos, o data in sus. Insemna ca trebuiau sa astepte unul dupa altul. Si cum unii erau mai comozi, altii mai harnici, acum toata munca celor 43 de elevi depindea de incarcatorul primului vagonet. Profesorul cel tanar a inceput sa faca alte repartizari, noi miscari de trupe, noi nemultumiri. Lucrau de cateva zile. Acum au descoperit ce-i argila, care va fi viitorul amplasament al barajului, care vor fi fazele de lucru si cum va arata la terminare, ce urmari va avea barajul in viitoarea gospodarire a terenurilor si multe altele. Acolo, pe santier se parea ca lucrurile au intrat pe fagasul normal. Fiecare isi cunostea obligatiile si cauta sa si le indeplineasca “de sila – de mila”, impulsionati si de tanarul profesor. Zi de zi reuseau sa-si faca “norma”. Tanarul profesor insa era ingrijorat ca pe masura ce trecea vremea elevii isi pierdeau tot mai mult entuziasmul. O alta preocupare, de specialitate era pierderea foarte mare din timpul afectat invataturii, meseriei pentru care se pregatesc acesti elevi. A venit si prima ploaie…

Munca nu se intrerupea nici atunci… Ba mai mult, ea trebuia intensificata, dupa cum i s-a spus, intrucat va creste paraul si nu se vor mai putea apropia de “obiectiv”! Elevii au inceput sa “inoate” in noroi, ca si tiganii caramidari. Portiunea unde argila era degajata, rivaliza cu un patinoar. Directorul venit in “vizita de lucru” nu si-a recunoscut propriile cadre si elevii, atat erau de “transformati”. Norocul a fost ca ploaia a mai incetat. Lucrarea incepea sa prinda conturul scontat.
Intr-o dimineata, cand ei erau deja in “frontul de lucru”, numai ce apare autobuzul plin cu “o clasa de mineri”. Soferul i-a spus, profesorului tanar, ca au intarziat la locul lor de practica si ca i-a adus aici sa-si faca practica.
Clasele de mineri corespundeau cu tinerii ce implinisera 18 ani, unii fiind chiar de 25. “Cadrul nostru tanar” avea doar 22 de ani. Autobuzul i-a lasat acolo si dus a fost…Cand tanarul nostru credea ca totul intrase in normal, uite, i-au trimis aceasta clasa de “adormiti”, clasa de mineri, pe care el sa-i puna la treaba drept pedeapsa pentru lenea lor!
Cei 43 de elevi, “brigada lui de elita”, cum i-a botezat in gand, cand au vazut “faza” s-au asezat si ei si i-au trimis vorba: “daca minerii nu lucreaza nici noi nu mai lucram!” La asta nu se asteptase tanarul nostru profesor. El crezu ca” un lucru intrat pe un fagas, nu mai iese”. Se brodise insa sa nu fie asa! Chiar aici si chiar sub ochii lui.
Minerii, ce mai, oameni in toata firea, flegmatici, iar unii nervosi pe cel ce nu i-a trezit la timp, nervosi pe director ca i-a aruncat si pe ei aici, la “Apa Sarata”, nu aveau nici un chef de munca si nici gand sa sustina si ei “intrecerea socialista”! – cum le-a spus tanarul profesor. Ei pur si simplu nu-1 “observau”. Lor nu le era profesor, asa ca “nici nu stiau prea bine cine e ala”!?!
O analiza simpla, de fapt o deductie i-a relevat profesorului – care “se dedicase acestei munci de decopertare” – ca, de nu reuseste sa-i puna la lucru pe noii veniti, tot ce realizase el, tot inceputul meseriei sale, “toata reputatia sa” se duc “dracului”! Doamne, ce era de facut? Cu oarecare indoiala s-a dus spre elevii mineri:
– Buna ziua, domnilor elevi!
“Domnii elevi” discutau intre ei, se mai dondaneau, fumau, intr-un cuvant “nu-i interesa persoana” si “nu credeau ca lor li se adreseaza”! Doar unul singur i-a raspuns la salut:
– Buna ziua, tov. profesor! Profesorul s-a asezat si el la povesti, din vorba in vorba, ceilalti elevi curiosi la ce discuta, s-au apropiat. A reusit sa-i “puna in tema” cu “lucrarea”, cat trebuie sa lucreze ca sa-si faca “ziua”, avand in vedere ca au venit mai tarziu. I-a luat “diplomatic”! Cativa mineri au considerat propunerea “rezonabila” si au inceput, fara prea mare tragere de inima, lucrul. Dupa ei au venit si ceilalti si in mai putin de o ora au indeplinit “norma zilei”. Au raportat si au plecat.
Cine-1 vede din cand in cand pe profesorul nostru, ca se tot abate pe la lacul de la Apa Sarata, nu stie “ca dom’ profesor” chiar daca sta pe terasa singur la o bere rece, rememoreaza primul si cel mai greu examen practic pe care 1-a sustinut ca “tanar si increzator cadru didactic de nadejde”, ce a primit o misiune pentru care nu era pregatit si pe care crede ca ” a indeplinit-o cu cinste!”
– Ce sa-i faci! Nu intotdeauna calcam pe petale de trandafiri, zise actualul director al scolii, prof. Dorian Ioan. Totusi au fost si momente frumoase in activitatea noastra! Domnule, Supuran, nu ne povestesti si dumneata cate ceva:
– Cum sa nu! Dar realizarea mea o consider ca este a scolii, nu numai a mea. E povestea…
Profesorul fruntas