Aproape ne zăpăcise de cap când continuă cu următoarele vorbe: “Stimaţi colegi mai tineri. Am o experienţă în aceste tipuri de lucrări, dar consider că fiecare avem şi-o mândrie, mândrie de moroşan, şi analizând, aşa cum v-am expus şi vouă, fiecare lucrare, ca o lucrare demnă de voi, de “BRIGADA MARAMUREŞ”, dar şi de faptul că între noi avem elevi ”mineri”, am considerat că singura care s-ar potrivi nouă ar fi “aducţiunea de apă la Mina Pinoasa”. E vorba de-a săpa un şanţ de 4,3 km şi a monta o conductă de 4” care va alimenta cu apă viitoarea Mină Pinoasa. Nu vreau să vă spun că va fi uşor, nici nu-i sigur că pentru aceasta vom lua un loc fruntaş, dar oamenii de aici şi cei ce vor lucra în mină, întotdeauna vă vor pomeni pe voi, BRIGADA MARAMUREŞ, care aţi alimentat mina şi satele din jur cu apă, ceea ce nu-i puţin lucru într-o viaţă de om, când nu se ştie dacă veţi mai fi vreodată brigadieri. Nu ne-am permis să luăm o hotărâre în acest sens, n-am promis nimic fără a şti şi voi ce vă aşteaptă, de aceea vă rog să vă gândiţi la tot ce-am discutat şi ce veţi hotărî aceea vom face.” Maistrul a tăcut. S-a lăsat o linişte (încă nu cunoşteam cântecul: Hei rup, hei rup), după care cineva a rostit un: “facem”. Nu mult după aceea toată brigada a început să scandeze: facem!, facem etc. (aşa eram obişnuiţi). Maistrul respectiv parcă n-avea ce face şi mai completă: “Am înţeles că aţi acceptat lucrarea, totuşi vă rog să vă gândiţi că zilnic veţi avea de săpat cel puţin 6 m de şanţ şi uneori şi sub un unghi de vreo 70o.” Noi ne hotărâsem deja: facem, facem! după care am luat repaus.
Lucrarea avea un istoric. Fusese măsurată şi marcată de vreo patru ori, dar nimeni nu s-a învrednicit s-o înceapă măcar, datorită parcursului ei sinuos pe terenuri accidentate, prin păduri, sub unghiuri diferite şi cu creşteri sau scăderi de nivel mai mari de o sută de metri, să nu mai pomenim de lungimea ei…. Dar băieţii doreau nespus ca în Gorj să fie ceva ce se va numi “Maramureş” şi care va reprezenta “ceva”şi pentru ei şi pentru localnici.
Lucrul l-am luat şi confirmat oficial. Comandantul taberei a recunoscut că era cea mai importantă lucrare şi noi l-am scos din încurcătură. Toţi s-au ferit de ea “ca dracul de tămâie” şi până când această lucrare nu se termina, el nu putea raporta practic nimic (celelalte lucrări erau de genul: descărcat vagoane, pus cărbunele căzut pe jos din nou pe benzi şi altele)
Am plecat şi am luat sculele necesare începerii lucrului şi cu asta a trecut toată dimineaţa. Poate nu credeţi, dar deja eram obosiţi şi încă n-am lucrat nimic. Uf! Să mai trag un pui de somn şi-om mai vedea ce-o fi…