La aceste regrete s-ar mai putea adăuga şi acela în care palatul era locuit şi pe zidurile dinspre Indoara se răstigneau diferiţi oameni, pentru fapte numai de ei ştiute, dar care mureau în văzul şi auzul atât ale castelanilor cât şi ale sătenilor. “Gustă distracţia”.
Un lucru interesant, un lucru care s-a repetat de mai multe ori şi nu dădea impresia că se va schimba vreodată, era acoperişul castelului. Acest acoperiş a ars de mai multe ori, fie pe timp de pace, fie în urma unor asedii. De câte ori s-a refăcut, s-a refăcut în lemn, care se ştie că-i inflamabil. Văzând în această vizită camerele Sălii Cavalerilor şi Camera Dietei aşezate una peste alta, la care s-au folosit “chei de boltă” înzidite, construcţie la care nu s-a folosit deloc lemnul. Cunoscând asemenea minunăţii în construcţii, nu prea ciudat că în celelalte părţi ale acoperişurilor s-a folosit în exclusivitate lemnul uşor de aprins. Să fie oare acest lucru o asigurare a perpetuării muncii. O asigurare a reproducţiei. Să se fi gândit cineva că-i mai bine ca oamenii Indoarei (denumire avută înainte de-i spune Hunedoara) să aibă continuu de muncă să nu le stea capul “la prostii”.
După aceste triste constatări, Petre i-a reabilitat în sufletul său pe castelani care au populat acest Castel-Cetate-Palat, prin constatarea că şi ei, castelanii, aveau aceeaşi dorinţă comună ca şi minerii. Îşi doreau să-şi ştie familiile în siguranţă, atât timp nu-i au în preajmă.
Petre s-a sfiit să vorbească el de frumuseţile, inovaţiile în construcţii din acele timpuri, modalităţi de amplasament şi reuşite care au făcut Castelul imbatabil, în timp atâtor invazii, întrucât a văzut, a mai citit şi el că sunt specialişti, care-i convins, că o vor face mult mai bine decât el. Ce mai vroia el să completeze, este că acel care a vizitat acest Castel al Huniazilor, în viaţa lui intervine o schimbare, dacă nu de altă natură măcar şi-a permis “să-şi scoată capul din nisip”, să vadă, să-şi simtă PATRIA, istoria Ei, istoria neamului românesc.

Era în unsprezece August. O zi minunată cu soare din plin. Mâine se va sărbători Ziua Minerului. Se vor… Petre de când şi-a înmormântat ortacii, brigada, trăia retras între zidurile apartamentului, cu singurătatea lui, cu necazurile lui. Căuta să-şi ocolească nu numai ortacii care-l cunoşteau, dar nu dorea apropierea nici unei persoane care lucra la mină. Nu suporta să fie văzut şi să înţeleagă din privirile celorlalţi că-i o epavă umană, un ofticos, el unul dintre primii stahanovişti, el care a “spart” câteva recorduri de exploatare, el care a avut cea mai bună brigadă, el…
Ca un făcut, azi avea o poftă deosebită de a se reîntâlni cu ortacii, de a participa la discuţiile lor, de a fi printre ei… era pentru prima dată de la explozie, după atâtea luni, şi simţea o nouă sete de viaţă, de includere în societate.
Cum ortacii erau în şut, străzile Petrilei erau pustii, s-a gândit să meargă la Petroşani unde se va sărbătorii Ziua Minerilor să vadă cei mai nou, ce amenajări s-au mai făcut, cum se preconizează în acest an să se sărbătorească această „ZI” scumpă lor.
Până la Petroşani, cei cinci kilometri putea să-i facă cu trenul industrial sau cu autobusul, dar dacă timpul era aşa de frumos, era bucuros să meargă puţin pe jos, să se bucure de vreme, de viaţă, de toate. Apoi era şi doritor să mai întâlnească câte un om, să mai stea de vorbă, ce mai, era ferm decis, să facă pe jos porţiunea aceasta de drum.