El vrea să vadă, să cunoască ce-i acest mare oraş şi ce diferenţă este între oraşul lui şi capitală. Apare şi tramvaiul 12. Ştia de la cineva că toate tramvaiele trec prin staţia Sfânta Vineri. Va merge până acolo şi de acolo va lua trolebuzul 87 până la şoseaua Alexandriei. Putea să i-a un taxi, dar dacă şoferul îşi dă seama că eşti provincial, şi el te recunoaşte imediat, te duce la adresa dorită, dar cu atâtea ocoluri, că nu-ţi ajunge un salar să-i plăteşti cursa. În schimb taximetriştii sunt singurii care cunosc cu adevărat Bucureştiul. Pe ori ce bucureştean îl întrebi ceva, ştiindu-te din provincie, nu se poate abţine să nu-şi erijeze aerul lui superior, de locuitor al capitalei. Numai că acest mândru băştinaş, nu s-a omorât niciodată să-şi cunoască capitala, de aceea el, dacă este solicitat să-ţi precizeze o adresă, chiar dacă o va şti, n-o să-ţi spună aşa cum ar trebui, ca tu să ajungi acolo, în acel loc, pe drumul cel mai direct. El îţi expune modul de-a găsi acea destinaţie cum el ştie, cum el cunoaşte, să facă acea deplasare prin oraş. Şi dacă dai curs informaţiei primite constaţi că ai ieşit din Bucureşti ca să afli că de fapt Bulevardul Magheru este în centrul metropolei. Ajuns la şoseaua Alexandriei, “în sus”- Cuţitul de Argint, locul unde-a copilărit fotbalistul Dumitrache, cimitirul Bellu etc., în jos, şoseaua de centură şi centura tramvaielor, unde evident că mă întâlnesc cu tramvaiul 12. În colţul străzii, Grupul Şcolar “Iosif Rangheţ”, iar peste drum, Liceul Gheorghe Lazăr, liceu care altădată avea o poartă spre Cişmigiu şi despre care, cu multă dragoste, s-a scris o carte. Carte de iubire a propriei şcoli, dar şi a vieţii de licean, perioadă a vieţii când apar primii muguri ai iubirii. Prin strada Lânăriei, mergeam spre Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida”. Muzeu unde fiecărui român îi creşte prestigiul când constată că este odraslă ruptă dintre atâţi oameni iluştrii care prin realizările minţilor lor, au făcut bine ţării şi lumii. Intrăm în Parcul Karol, fost al Libertăţii. Pe balta puturoasă, cu o groasă mătasea broaştei pe ea, bărcile cu adolescenţi lasă urme prin spuza murdară de deasupra apei. Pe mal, fetiţe şi fetişcane, care caută să impresioneze băieţii care vâslesc singuri în bărci, şi de la care aşteaptă invitaţia de-a le plimba cu barca. Eram consternat. Ajungând la Muzeu, cu ceva întârziere, cei şase elevi cu care participam la Expoziţie, n-au mai ajuns acolo, unde de fapt aveam treabă. Speriat am început să strâng informaţii despre ei, despre unde puteau fi. Nimeni nu ştia nimic. Pe cine interesa nişte copii din provincie. Deznădăjduit, aprindeam ţigară de la ţigară. Ce puteam face? Mă îndreptam spre parc, unde am observat, dimineaţa devreme, tineri bărbaţi şi femei care se mozoleau cu foc pe câte-o bancă. Gândurile mele erau că persoanele respective se foloseau unii de alţii în vederea unor foloase materiale dobândite de la fraieri, sau mai ştii, poate erau organizaţi pentru a tâlhări. Trebuie să spun că elevii mei de şaptesprezece ani ar fi fost ideali pentru asemenea metode de “jumulire”.