Cea mai tânără, frumoasă şi veselă echipă de mineri se afla acuma în orizontul Ferdinand. Cei doi componenţi ai ei, Alexandru-Şoani şi Iosif – Ioşca, erau întotdeauna în vervă şi niciodată trişti. Ori când “aveau la ei” o glumă, o poantă sau un răspuns cu “cântec”. Şi probabil cum le stătea lor bine, după ce-şi terminau treburile gura nu li se oprea deloc. Aceste torente de vorbe, de efuziuni vesele, îşi aveau originea în descifrarea şi executarea sarcinilor într-un mod deosebit. Cu toate că era cea mai tânără echipă erau şi cei mai buni. Spre deosebire de alţii, în frontul de lucru vorbeau foarte puţin şi concis. Fiecare-l simţea pe celălalt şi-i anticipa dorinţele fără o vorbă. Din asta se putea concluziona că exista o coeziune între ei cum rar se întâmplă, coeziune care ducea la cementarea prieteniei lor bazată pe regulile muncii. Descătuşaţi de stresul muncii erau ca doi copii răi şi obraznici care puneau porecle tuturor, se “luau” de acei pentru care mineritul era încă o perlă necunoscută şi practic ei dădeau tonul la veselia aceea molipsitoare care cuprinde doar pe acei lipsiţi de griji. Cum şi ei puneau porecle tuturor era normal să poarte şi ei poreclele date de alţii. Pe Alexandru l-au poreclit “bulgarul” deoarece când era la şcoală era obligatoriu de învăţat limba rusă şi el s-a exprimat că :”nu pricepe limba bulgară” . Ioşca cum se adresa tuturor cu” şmirgăluţ” aşa i-a rămas porecla. Ortacii noştri lucrau într-un abataj în care trebuiau să umple locurile de unde au scos minereul, cu piatră, din care tot ei făceau un fel de zid de sprijin, rambleere. Ca să nu se transporte piatra de la distanţă, în imediata apropiere posibilă, unde roca era mai stabilă au făcut o gaură mică prin care intrau, în spatele căruia gaura se lărgea după câtă piatră scoteau de acolo, câtă nevoie de piatră aveau pentru umplerea golului excavat.