Era unul dintre cei 19 Pop Vasile care lucrau la Herja, alături de cei 18 Pop Ioani. Aici la “Joja Bela” şi pe director îl chema tot aşa, spre deosebire de Phenix care aveau şi ei o “galerie” de oameni pe numele de Pop dar aici erau cam tot atâţia şi Fonta. Pe unul dintre aceşti Popi, să-i zicem Vasile, l-am întâlnit şi cunoscut mai bine, datorită faptului că era unul dintre componenţii echipei de fotbal a Herjăi, ce se “duelau” şi întreceau cu componenţii celelalte echipe “de Pop”, “Ionii”. Situaţia aceasta era hilară uneori, în cazurile în care era vorba despre accidente. Până să se lămurească despre cine-i vorba, 37 de familii intrau în alertă şi pruncii cu mamele fugeau la mină să-şi vadă soţul şi copiii tatăl care, le punea pâinea zilnică pe masă. Cu toţii se rugau la Dumnezeu să nu le năpăstuiască casa. Doamne feri ce era în acele momente în curtea minei. Jelanie mare până colivia reuşea să-i scoată la lumină pe toţi cei 37 de Popi. Aşa era atunci când se întâmplau accidente, dar de regulă atmosfera între “Popi” era veselă, relaxantă, cunoscându-se că o asemenea grupare de nume identice nu s-a întâmplat nici la Curtea Franţei, unde regii n-au depăşit cifra de 18 Ludovici, la numărătoare, iar englezii de-abia au avut 8 Henri. Pop Vasile pe care eu l-am cunoscut pe atunci, era un miner deosebit. Persoană care-şi cunoştea profesia, era inteligent şi foarte altruist. Calităţile acestea îl recomandau mai ales când îl “găseai” invitatul unor oameni în casa cărora nu te-ai fi aşteptat să-l vezi pe el între asemenea personalităţi, un simplu miner. Mai mult se pare că făcea faţă ori căror situaţii în societate. Era “servus” cu cine nici nu gândeai, şi cu toate acestea avea un tact deosebit. Avea porecla de “dezamorsatorul” ori căror situaţii de real conflict dintre oameni, cu toate că statura lui, nu-ţi spunea nimic la o “mişcare” de “unu la unu”. Intimităţile cu oamenii mari şi deosebiţi ai timpului, nu şi le-a dobândit în urma unor “beţii în care nu se face deosebirea între om şi persoană” ci în dispute inteligente purtate pe muchie de cuţit, pe care le stăpânea foarte bine şi din care se vedea osârdia cu care munceşte un autodidact, lucru obişnuit pe atunci într-o ţară în care toată lumea era cuprinsă într-o formă de învăţământ.