Dintre multitudinea aceasta de învăţăcei, erau unii care mai şi învăţau, dar erau şi dintre aceia care se mulţumeau cu situaţia că erau “prinşi” doar într-o activitate şcolară. Vasile, peste studiile tehnice absolvite, s-a preocupat singur de propria-i instruire. N-ar fi complet acest portret a acestui Pop Vasile al nu ştiu câtelea, dacă n-am adăuga un fapt nu lipsit de interes şi teamă, la care el a reacţionat ca nimeni altul. Preşedintele Uniunii artiştilor plastici din judeţ, era Mircea Hrişcă. În acele timpuri, toată lumea-l cunoştea, atât pe el, cât mai ales “metaforele pierdute” prin diferite localuri care erau deosebit de caustice la adresa conducătorilor de atunci, persoane cu fobie la ori ce fel critică.(când am scris: toată lumea-l cunoaşte. Aş fi fost mult mai fericit dacă aşi fi putut scrie: opera lui este cunoscută de toţi concetăţenii lui). S-a întâmplat că lui Mircea Hrişcă i-a sosit o invitaţie din Olanda la o Tabără de pictură. Spuneau cei mai apropiaţi, că “cineva” a considerat că este momentul oportun, “să-i facă felul”. În ţară se va “anunţa” că a plecat în Olanda la invitaţia confraţilor olandezi, i-ar de acolo nu s-a mai întors, cum au “păţit” şi alţii. Ideea era bună, pentru acei care se săturaseră de el. Şi “s-au apucat de treabă”, dar culmea a fost că a dispărut Mircea. Nimeni nu avea habar unde ar fi putut fi. Unii deja spuneau că “i-au făcut bucata”, ceilalţi erau înnebuniţi căutându-l, nimeni nu ştia exact ce s-a întâmplat, şi de fapt care era realitatea. Prin sursele lui proprii, Vasile, prieten bun cu Hrişcă, l-a luat pur şi simplu, şi odată cu el şi-a luat şi Vasile concediu şi au petrecut două săptămâni de vis la Băiuţ pe cheltuiala lui Vasile şi a rudeniilor sale. Şi-au întrerupt sejurul când un alt amic i-a trimis vorbă că în urma presiunilor Ambasadei Olandei i-a sosit, sau făcut paşaportul, aşa că era trecut deja sub protecţie internaţională. Din acest moment, povestea nu mai putea fi muşamalizată. Grija ce i-a purtat-o Pop şi alţii, acestui deosebit pictor, care a fost deosebit şi prin aceşti oameni, fără care ar fi fost imposibil de făcut faţă situaţiilor extreme de atunci. Mircea cu asemenea prieteni în jurul său, a putut fi, ceea ce era de fapt: pictor liber. Toată lumea ştia despre Pop Vasile acesta, că-i “servus” cu directorul, în schimb acelaşi director avea o meteahnă tare proastă. Dacă el era supărat, indiferent pe cine, venea dimineaţa înainte de intrarea schimbului în mină şi se apuca să certe pe oricine-i cădea în drum, şi culmea era că-i căşuna pe toţi. Cu toate că Vasile n-a făcut nimic, nimeni nu avea ce să-i reproşeze în acea zi, care de-abia a început, el fiind cel mai aproape de director, de el s-a agăţat. O ploaie de invective şi termeni tehnici şi de diluţie se revărsau pe capul lui Vasile căruia, la început nu i-a venit a crede că din senin se poate lua cineva de el, chiar dacă acesta-i director. A ascultat el potopul de vorbe aruncate de “superiorul” său, a ridicat mâinile-n sus şi cu o voce de tunet, că te mirai de unde-o scoate, a început să strige, moment în care s-a făcut linişte în incita minei şi toată lumea s-a regrupat parcă între cei doi.