Dar în cartea domniei sale, domnul Mihai, după ce-şi asigură latura ştiinţifică şi cadrul de bază al lucrării, face loc unor prozatori neconfirmaţi şi acelaşi demers şi pentru poeţi, care unii sunt la începutul vieţii literare. Acest lucru impune o echidistanţă care s-a dovedit că în Maramureş numai dânsul şi-o permite s-o pună în frază şi implicit un curaj care ţi-l insuflă doar acela care este conştient de capacitatea sa intelectuală şi nemijlocit de pregătirea-i deosebită în domeniu. Trăind toate aceste stări, în ultimii doi, trei ani, fiind continuu la el cu facsimile, cu capitole din acea carte, gândul fiindu-i îndreptat continuu la ea, la care, acum când este gata, când deja a văzut-o aşa cum visează fiecare om care scrie, să-şi vadă rodul în muncii sale sub formă de carte terminată, acum această carte parcă l-a trădat. A rămas acasă, gândurile sale n-o mai privesc acum deloc, parcă nici nu mai este a sa. S-au detaşat unul de altul când a ajuns la perfecţiunea ei. Pe de altă parte, oamenii aceştia au fiecare părerea lor şi unii chiar reproşurile lor la cartea sa, dar mai ales ei care toţi ştiu cum se scrie o carte, cum sunt alcătuite cuvintele într-o frază, că uneori le schimbi poate de 7-10 ori ca să ajungi să-ţi “cânte” fraza cum doreşti, să-ţi reprezinte gândurile şi forma lucrurilor, în ale tale posibilităţi de redare intelectuală şi care-ţi reprezintă tot ce cunoşti şi ce eşti tu. La toate acestea, a primit doar aprecieri de complezenţă. De complezenţă chiar nu a avut nevoie, dar poate trebuia să amorseze şi el o discuţie pe tema ei. Cum şi ei îl solicită continuu cu epigramele lor. L-au oprit unele motive şi n-a vrut ca unii să se chinue să-şi caute cuvintele care să-i etaleze lui, valoarea cărţii sale. Există o regulă; gazda nu se bârfeşte, ea este deasupra clevetirilor cu toate că nu mă pot abţine să nu remarc calitatea bucatelor făcute şi servite, cu toate că nu lucrează numai atunci când, toate condiţiile-i sunt satisfăcute şi acceptate.