Reuşind să treacă de acele intercalaţii, ba şi făcându-şi planul, a crescut mult prestigiul lui Porculean şi parcă se simţea şi curtat de ajutori. Dar ceea ce l-a încântat cel mai mult, a fost creşterea prestigiului lui în faţa lui Bălăi, ajutorul de miner. Pentru prima oră de când a ieşit din puşcărie, a simţit că există un om care are încredere în el. Om care a crezut în cunoştinţele şi profesionalismul său, ca miner. Uşor nu i-a fost nici lui, dar credinţa în el a ortacului său, l-a motivat şi mai mult să lupte ca să-şi facă salariile, să învingă pe toate planurile. Ce-a fost mai greu în acea luptă n-a fost realizarea planului, ci ca ajutorul lui să fie mulţumit că este ortacul lui. A considerat că dacă Bălăi a crezut în el fără să ştie ce fel de miner este el, atunci el, Porculean cum să dezamăgească un asemenea om care era primul ce s-a încrezut în el de când a ieşit din puşcărie, şi ar putea spune acum, că doar prin el, prin încrederea care el i-a dat-o, mai era astăzi miner şi încă unul dintre cei respectaţi. Într-o pauză de masă, Bălăi l-a întrebat pe Porculean: “pe cine ai omorât?. Porculean fără nici o reţinere sau amânare, ori a folosi alte sub refugii, şi-a depănat amintirile faptelor sale. “Eram tânăr căsătorit, aveam nevastă tânără şi frumoasă şi mă ocupam cu oieritul. Aveam, pe atunci, peste o sută de oi, atelaje pentru cai, casă, mă rog tot ce era necesar pentru un trai îndestulător. Aveam copii,un băieţaş şi o fetiţă. S-ar putea spune că nu-mi lipsea nimic ca să fiu fericit şi aşa şi era. Aveam şi un prieten pentru care m-aş fi aruncat şi în foc. Împărţeam toate, eram asociaţi în toate. După terminarea lucrului la stână şi pe afară, ne pregăteam să mergem la târg la Bistriţa. An de an ne vindeam produsele în târgul din Bistriţa, târg ce dura o săptămână, unde se cumpărau şi se vindeau de toate. Eu duceam la târg cam tot ce se putea duce. Produse rezultate după truda oilor şi munca pământului, fuior, lână, brânză carne şi altele. De acolo ne cumpăram tot ce ne lipsea din casă orice nevoi aveam pentru gospodărie şi familie. Aşa procedam de ani de zile. Ne-am hotărât noi, că de vor începe ploile, mai bine-ar fi să mai aşteptăm până la prima zăpadă, când cei şaizeci şi doi de km îi puteam face într-o singură zi cu sania, faţă de căruţă când ne lua două zile numai un drum. Nu mi-am terminat vorba şi au început deja ploile de toamnă, şi aici lângă munte nu de puţine ori ploaia se transformă în zăpadă. Pentru lucruri mai puţin deosebite aveam târgul săptămânal din Rodna. Tot mocoşind noi la prepararea, porţionarea şi ambalarea produselor ce urma să le vindem, ne sfătuiam şi ce urma să cumpărăm, dacă mărim turmele, dacă vom construi ceva la anul, deci puneam la cale nu numai vânzările ci şi o eventuală mişcare în capitalul nostru, în averea noastră. Ghiţă, prietenul meu, îmi zice: “Ştii ce m-am gândit eu, să nu mă duc anul acesta la Târgul de la Bistriţa”. “Gândeşti ca un copil. Păi tu ştii că numai câţi hoţi se adună acolo, dacă tabără pe tine te nenorocesc şi în avut şi poate şi viaţa.