Vă scriu vouă, celor care „Aveţi două nopţi şi-o zi” (E. Isac), acei pe care ”Nu v-am uitat, minerii mei” fiind tot timpul în sufletul lui Şiugariu, Deşliu şi însăşi Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, v-au dedicat versuri, v-au cântat bărbăţia. Când ne gândim la voi ne gândim şi la ziua în care aţi luat această hotărâre, deloc uşoară şi, implicit la prima zi petrecută cu groaza în suflet în subteran, loc de muncă în care dai mult şi pierzi şi mai mult, care spre deznădejdea voastră, uneori nu numai că seamănă cu mormântul, ci chiar şi este. Cu toate că acesta-i adevărul şi zilele-s tulburi, nu tristeţea trebuie să vă copleşească. Este adevărat că statul cheltuieşte 1,2 milioane lei cu un deţinut/lună şi numai 980 de mii cu un tânăr profesor, cu toate că nu sunteţi cei mai bine plătiţi, de voie, de nevoie, statul nu-şi face datorii în „băncile” noastre, putându-vă ferici copii şi familia cu rodul muncii voastre. Reuşiţi să le furaţi un zâmbet prin ceea ce le daţi, prin ceea ce faceţi pentru ei. Voi, bărbaţii mineri, sunteţi ca piloţii de reactoare, tot timpul doriţi, tot timpul aşteptaţi şi fiecare întoarcere din şut este un prilej de bucurie pentru întreaga familie, de la cel mai mic, care cotrobăi prin traistă după mâncarea „rămasă” şi până la soţiile iubitoare şi mame. Nu de puţine ori şi nu puţini au fost aceia care s-au întrebat „ce vă ţine acolo?”, ştiind cu câtă groază se intră în mină. Iar voi le puteţi răspunde că nimic nu v-ar putea reţine dacă n-aţi cunoaşte OMENIA, Acolo unde-i mai greu, acolo unde greutăţile sunt mai mari, apare şi se dezvăluie acest sentiment, care-i ca o dulce beţie, care te atrage, te inundă. Omenia celor din adâncuri este simţită de toţi cu care vi în contact, şi ei vă respectă pe voi şi sentimentele voastre. De ziua voastră doresc familiilor bunăstare şi sănătate şi vouă ani rodnici fără boli şi accidente. La mulţi ani, mineri! NOROC BUN!