20 august 1986

Omul pe care l-am cunoscut mai demult, azi îmi revine în memorie. Tipul era o persoană sociabilă, obişnuită, poate doar că atunci când mai lua câte-o boabă de strugure îi plăcea uneori să mai şi cânte. Lucru firesc la orice adunare de români, care-i “stropită” cu licori de fructe. Omul se bucura de orice fel de muzică, dacă aceasta era de calitate. Adică melodioasă nu ritmică ce dă în tine cu sute de decibeli. Tot cam pe vremea aceea “răposatul micşora” curţile oamenilor de la sate la maximul 10 ari. Cei din Vest de abia atunci s-au sesizat că în România se întâmplă ceva, când cei de la Steagul Roşu şi Tractorul în ‘85 în loc să voteze au făcut grevă, apoi revoluţie. Asta a fost pentru ei, pentru noi au fost alte “semne”. Românii au acceptat ori ce umilinţă, în afara curţii, dacă te-ai crezut grozav şi ai început să-i dai indicaţii chiar în curtea omului, în intimitatea lui, asta nu se chema conducere ci oprimare. De aici au început toate nu de la…Tokeş.
În 1972 o femeie din Buşag câştigă primul proces împotriva Statului Român, de la naţionalizare. Ocazie cu care-şi recâştigă casa, transformată în sediu CAP. Dar românii nu aveau nici-un drept şi nici-o proprietate asupra pământului. Era interzisă a se întăbula chiar şi pământul ce se afla sub locuinţa proprie. Asta presupunea ca omul să fie lăsat la cheremul oricărui activist, primar sau alt ciocoflender care îţi putea impune “mutarea casei”. Asta a fost la început, spre final ”harnicii Domnului nemaiavând nimic de lucru în ţară”, au început să “mute” satele, bisericile şi visele românilor de mai bine. De la acest decret de resorbţie a curţilor, oamenii au început să nu mai asculte de nimeni. Nu erau revolte făţişe, ci refuzuri mute. Aşa au început să rămână recoltele pe câmp, să absenteze de la lucru şi de regulă nu se angajau în nici-o acţiune. Din acel moment lumea românească a devenit opacă. Dacă muncitorilor le dădeau penalizări de până la 50%, la ţărani le-a luat tot ce se putea. Aceste acţiuni făţişe au dus ţara la pauperizare şi la lipsa de interes în orice domeniu. Fiind partidul muncitorilor şi a ţăranilor, ”conducătorul iubit” i-a pus la punct pe amândouă clasele, că de intelectuali a “avut de grijă” mai înainte.
La scurt timp după aceste “evenimente”, omul nostru, despre care povestim, apare acasă cu un picup vechi polonez şi nişte plăci cam tot aşa de vechi. Soţia a încercat să-l “descoasă” dar n-a prea priceput de ce are nevoie de vechiturile alea. Cert era că, dacă până atunci mai aducea un măr, o bomboană copiilor, din acea zi aproape totdeauna apărea cu câte o placă, un LP. Ciudăţenia era că nu le punea să le şi asculte.