Anton se uită la caietul ponosit, cu scoarţele roase de vechime şi frecături, care ca prin minune a rezistat atâtor mutări, frecături primite de la dosirea lui în multele-i ascunzători, de la salteaua patului şi până după cornii acoperişului streşinii casei, prin valize şi printre alte cărţi sau reviste. Caiet c-o vechime apreciabilă care i-a servit de jurnal, în copilărie, în adolescenţă şi după reaflare şi mai curând. Aici erau acele însemnări intime care păreau, atunci când au fost scrise, mari secrete pentru autor, dar el era convins că însăşi pentru bunul mers al lumii, aceste însemnări erau deosebite. I-a fost multă vreme cel mai important confident dar şi marea durere de cap când credea că nu este destul de bine ascuns şi ar putea fi găsit de cineva, care să-i divulge marile lui secrete, dar şi marile slăbiciuni ce l-ar putea discredita în ochii prietenilor, dar mai ales ale… unor fete care aveau deja pagini întregi în inima lui. Era un tronson de viaţă care era trăită într-un iureş ce alterna de la sublim la dezastru. Când a fost primit în UTC pe adeziune scria că: “Utecistul nu trebuie să aibă secrete faţă de organizaţia de bază”. A fost o mare dilemă pentru el. Să spună că a scris un jurnal intim, să nu spună? Ar suferi organizaţia dacă el n-ar pomeni de secretele din jurnalul lui? De fapt de ce trebuia a spune că a ţinut un jurnal. Nu toţi oamenii ţin jurnale. Un candidat care urma să fie primit, a “recunoscut” că are neamuri în străinătate… la Cluj şi nu a mai fost acceptat în organizaţie. O însemnare din jurnal:
“6-august 1957. Este zi de luni. Am fost la şcoală cu toate că-i vacanţă. M-a rugat tovarăşa instructoare de pioneri să învăţ un pioner să cânte la trompetă. De fapt nu era vorba de cântat ci doar să poată sufla semnalele necesare în activităţile pionereşti. Eu eram ultimul şi singurul care mai ştia să sufle la trompetă din şcoala noastră şi eram în ultimul an de şcoală. Alesul tovarăşei, era nu chiar o nulitate în materie de muzică şi instrumente de suflat. Dar cred că era un mare puturos. Nu-i trebuia nu ştiu câtă ureche muzicală pentru aceasta, dar băiatul respectiv nu vroia să fie întotdeauna primul la orice activitate, viitoarea datorie a trompetistului. Am rugat mai mulţi copii să vină să se joace în curtea şcolii fotbal. Gândul meu era să prind pe unul pe care să-l învăţ cât de cât să cânte la trompetă. N-am reuşit. Poate altădată. După masă nu prea aveam ce face. Un vecin, care avea un lan de porumb lângă Someş, m-a rugat ca atunci când voi avea timp să mă mai uit şi eu prin el. Porumbul era deja în lapte şi copiii care veneau la scaldă, mai rupeau şi puneau pe jar doi trei cucuruzi. Am intrat în lan şi am parcurs vreo trei şire, apoi am luat-o înspre dreapta lanului. După vreo zece metri am auzit nişte voci ciudate în lan. Nu semănau cu vocile copiilor care ar fi venit la furat porumb, de aceea am devenit mai atent şi totodată mai precaut. Într-un loc cu mai puţin porumb, era Gherghina cu faţa în sus şi peste ea era Mielul, doi copii ai vecinilor cu unul sau doi ani mai mici ca mine. Pentru prima oră în viaţă vedeam un act sexual în plină desfăşurare. I-am văzut cum erau aşezaţi, cât şi ce se poate vedea în asemenea dezlănţuire de iubire.