Despărţindu-se, Anton îşi continuă gândurile sale vis-à-vis de cele discutate cu prietenul său. Pe Dan nu l-a interesat niciodată mineritul nici măcar ca statistică. Acum a ajuns ca el să pună întrebări, să analizeze acest fenomen. Anton ştia că Dan nu-l întreabă de minerit ca să scrie şi el o carte despre asta, sau de complezenţă. Dan era un om deosebit de inteligent şi ştia că un organism slăbit şi bolnav, căruia azi îi cedează un organ, mâine va ceda altul până ce boala va pune stăpânire pe tot corpul. Şi acest organism bolnav era ŢARA. Şi Dan vroia să ştie cine urmează să fie distrus după minerit, agricultură, construcţii de maşini şi altele, că semne de revenire nu se întrezăresc. Am ajuns să facem pasenţe cu propriile noastre vieţi, ale noastre şi familiilor noastre.
Sâmbătă s-au întâlnit la cenaclu. A citit poezie o profesoară de Limbă Română care a funcţionat multă vreme la aceeaşi şcoală unde lucrează şi Anton. De regulă poezia de început, probabil că se manifestă doar la poeţii începători, pleacă de la o stare de revoltă, cel mai adesea împotriva nedreptăţilor sociale, a sorţii sau a unei iubiri refulate. Cum persoana în chestiune nu a ştiut ce-s greutăţile materiale, poezia dânsei s-a axat pe retrospecţie interioară şi pe filosofia vieţii. Din tonul poeziei doamnei, străbătea un regret al consumării vieţii domniei sale, privită din înălţimea vârstei la care a ajuns. Era o revoltă manifestată în sine, între modul cum şi-a trăit viaţa şi cum ar fi putut s-o trăiască mai bine, posibilităţi dânsei fiind de ”peste” belşug. Dânsa considera că în timpul tinereţi sale că ar fi trebuit trăită viaţa în plenitudinea ei. Pe de altă parte, se simţea un oarecare reproş adus soţului, care din scrisele dânsei, a reuşit să-şi creeze un univers al său în care, ciudat, dânsa n-a fost prezentă continuu. Poeta era pensionară, versul curgea fluid, fără nici o sincopă a limbii sau a ideii. Ca şi în alte şedinţe ale Cenaclului şi acum s-au aflat să dea exemple, să critice, să combată exact cei care încă n-au scris nimic dar sunt cenaclieri de zeci de ani. Frumos a vorbit Dan, care a evidenţiat mai ales pasajele ”oglinzi”, materializate în peisaje, licenţe poetice, metafore. Era într-adevăr un regal de poezie, dar care n-a fost receptat de cenaclieri aşa cum ar fi fost de dorit, deoarece, aşa cum se întâmplă în ultimul timp, cenaclul are şi un punct al ordinei de zi care nu se face public. La acea şedinţă, unii credeau că, trebuia cumva găsită o reabilitare a fostului director de la cultură care a fost pus pe liber. Nu mă interesează cine i-a analizat nefăcutele, dar şedinţa noastră, ce se dorea a noastră, a fost bulversată de ideile expuse, idei străine de context, care au avut impact negativ asupra versurilor citite. Anton a luat cuvântul printre primii făcând prezentarea de cunoaştere a profesoarei care a funcţionat atâţia ani tocmai pentru a învăţa copiii limba noastră. A mai vorbit şi de activitatea poetei, care de la acea memorabilă zi, a mai “scos” două volume de versuri şi se pare că nu vor trece neobservate. După retragerea la OJT, Dan s-a cuplat la o masă la cu Anton. S-a bârfit mult dar printre celelalte într-un târziu Anton zice:
– Dane n-ai impresia uneori că viaţa ne este prinsă în fel de fel de conjuraţii? Sau cum se spune mai nou, nu crezi că viaţa noastră, viaţa care noi ne-o credem intimă şi particulară ne-o manipulează alţii? Ideea asta mi-a venit de la duplicitatea problemelor din cenaclu.
– Hai măi că ’48 a trecut de mult.