Când Vintilă-şi despacheta pâinea numai mirosul ei ne înnebunea. De fapt sunt şi alţii de acord că parfumul pâini proaspete este cel mai puternic şi mai apetisant lucru. Pâinea lui Vintilă nu numai că era făcută de mâna soţiei sale, specialistă în panificaţie, dar Ema soţia lui Vintilă, făcea serviciu numai în schimbul de noapte, pentru a-i putea aduce pâinea minune, înainte de-a pleca Vintilă la serviciu. Ca tânăr şi necăsătorit, nu-mi doream o dragoste mai mare decât o arăta Ema soţia lui Vintilă şi evident eram invidios pe colegul meu mai vârstnic că se bucură de o asemenea dragoste din partea soţiei sale. Asemenea dragoste din partea unei femei măritate, asemenea dovezi de dragoste, năşteau în capul meu fel de fel de întrebări. Ce trebuie să fac eu, pentru a stârni dar şi a merita, asemenea devotament din partea viitoarei mele soţii. Cu toate că nu o cunoşteam pe Ema, o preţuiam, îi purtam o dragoste condescendentă aproape toţi colegii lui. Ciudat, dar până atunci n-am cunoscut dubla ipostază a colegului Vintilă. El se străduia ca la urechile nevestei sale să nu răzbată eventualele lui scăpări de la morală sau de la îndatoririle sale familiare. Vintilă se apropia de cinzeci de ani. De circa un an şi-a cumpărat o motoretă Simpson, care pe atunci era cel mai grozav mijloc de locomoţie ce a intrat în ţară. Preţul ei era circa o jumătate de casă. Era printre primi români care şi-a permis asemenea lux. Vor mai trece 3-4 ani până vor apărea şi motocicletele şi alţi vreo zece până se vor cumpăra primele maşini. Cum a început acea dragoste, ce a rezolvat Vintilă cu frumoasa preparatoare, nu se cunosc detaliile…Cert este că în nebunia lui, Vintilă a dus-o pe frumoasa preparatoare acasă şi aşa cum era de aşteptat au fost surprinşi chiar de Ema. Penibilitatea momentului şi pierderea credibilităţii lui Vintilă, care poza în gentleman de faţa cu nevastă-sa, l-a făcut pe acesta ca într-un gest teatral şi disperat să bea sodă caustică.
În vizita făcută la spital, la patul de suferinţă al colegului, poate eu să fi fost ultimul care l-am mai auzit vorbind. Aceste vorbe, ultimele lui,fraze erau: ”Doctore, am motoretă, am zece mii de lei depuşi la CEC (o casă era douăzeci şi cinci de mi), totul este al tău dacă-mi salvezi viaţa! ”.
Vintilă, atunci îşi dorea să mai trăiască. Astăzi mii de români se sinucid şi cred că foarte puţini îşi doresc să mai trăiască în mizeria aceasta în care s-a transformat viaţa noastră.