– Intră ! şi umbra care era o femeie, parcă acum era şi mai mică şi mai puţină în lumină. Irina nici nu s-a dat jos din pat. Poate chiar adormise. Ion aprinde lumina şi merge să-i aducă o cană de apă, când se întoarce se uită pe lumină la individa care i-a intrat în casă. Slabă, tare slabă şi parcă îmbătrânită înainte de vreme. Femeia bea apa, îi înapoiază cana şi se aşează pe un scaun. Ion foarte contrariat urmăreşte mişcările “arătării” şi bulversat de manevrele ei o întrebă:
– Femeie, ţi-am dat apă, te-am lăsat în casă şi ai văzut că m-ai scos din aşternut de lângă nevastă ? Îţi mai trebuie ceva ?
– O bucăţică de pâine mi-i da ? Ion se duce la credenţ şi-i aduce un coltuc de pâine cu o bucăţică de slană.
– Poftim femeie mănâncă. Femeia luă pâinea, cu cuţitul meticulos tăia ”soldăţei” din slănină , cum făcea ea copiilor când erau mici şi mâncau.
Ion nu era atent la mişcările cerşetoarei. La vremurile de restrişte prin care trecea ţara, cerşetori se înmulţeau neaşteptat de mult. Aştepta ca femeia să-şi termine dumicatul, să se poată pune în pat din nou. Mişcările femei i-au adus în memorie unele amintiri uitate. Femeia mânca, mulţumea şi plângea. După un timp aşează totul pe masă, îşi trage năframa de pe ochi şi zise: Ioane nu mă cunoşti, Ioane? Ion se uită la ea, îi amintea de cineva, dar nu semăna cu nimeni dinspre partea femeiască pe care el o cunoştea. Putea să jure că n-a văzut-o niciodată.
– Ioane nu mă şti? Nu ţi-am făcut prunci frumoşi? Vocea îi părea cunoscută, dar femeia nu. Cine ştie cine-i şi disperata asta?
– Ioane-s nevastă-ta, ce-i cu tine?
– Tu eşti Mărioara mea? Nu se poate şi…dar s-a oprit la timp…pentru a nu-şi scăpa vorba din gură şi a o jigni. Doamne ce să-i spună că arată ca o sperietoare, ca un zgârciob, trecut şi uscat. Ar putea fi, femeia asta, care nici nu mai seamănă a femeie, Mărioara mea! Căută pe faţa acestei femei, ochii care l-au vrăjit cândva, frumosul ei gât şi gropiţele din faţă care acum erau…cute adânci. În ziua, când s-au hotărât să se despartă, Ion a s-a gândit, că n-ar fi corect să-şi oblige nevasta la foamea colectivă din care au început să se ”înfrupte” cu toţii. Pe atunci era convins că singură fiind, Maria va străbate mai uşor perioada aceasta foarte grea pentru familia lor şi măcar ea să nu se topească de foame şi necaz. A crezut…Şi se gândea atunci să-şi ia şi unul, doi prunci cu ea. Se pare că lumea a fost mai crudă cu ea decât cu ei, oropsind-o mai tare. Se uita la ea cum arată şi nu-şi putea aduce aminte de cât de frumoasă era această fiinţă cu numai cinci ani în urmă. Ion se ”trase” lângă credenţ de unde scoate o sticlă în care mai era ceva votcă. S-a aşezat la masă cu soţia. Acum o vedea, aşa cum era, că ea era Maria şi s-au pus la depănarea poveştilor de când nu s-au mai văzut. Maria a încercat să-şi depene întâmplările normal, firesc, dar umilinţele îndurate o zgâlţiau continuu în plâns. A fost greu, dar ce a fost cel mai greu de îndurat, au fost umilinţele, pe care a trebuit să le suporte aproape continuu.