Era prin ani ’80 când Exploatarea minieră Cavnic a luat Ordinul Muncii Cl I pe ramură. Pe atunci un miner aducea statului un venit net anual de 70-100.000 de mi lei. Adăugaţi acestei cifre cele patru de zerouri pe care Isărescu vrea să le taie actualelor bancnote şi veţi avea concret ce însemna atunci randamentul unui om din minerit. După acele vremuri, datele privitoare la producţii şi randamente în întreaga ţară, au devenit incerte, datorită faptului că Ceauşescu personal hotăra “cât s-a făcut şi cât nu s-a realizat” din plan. Aceste “hotărâri ştiinţifice şi înţelepte” permiteau conducerilor exploatărilor să penalizeze pe fiecare angajat cu cifra ”trimisă” de la Centru, sau poate cu alta, ceva mai profit şi pentru ei.
Din acel moment nu s-au mai putut controla nici realizările muncitorilor, dar nici furturile care se făceau sub acoperirea ”procentelor” şi pe care nimeni nu le putea controla sau cere vreo verificare, fără “a fi luat în vizor”. Numai pe linie politică se puteau “influenţa” şi numai dacă funcţia îţi permitea “să dai indicaţi”.
Prin anul ’90, Ion Iliescu face un apel: clasei muncitoare, minerilor din Valea Jiului şi tuturor oamenilor muncii din ţară şi din Bucureşti, să vină şi să apere “cuceririle revoluţionare”. Era vorba de-a contracara un grup numeros de cetăţeni, intelectuali, cântăreţi, unii membri ai partidului ţărănesc, alţi, ce vor forma Alianţa Civică, care au iniţiat forma de protest “cazându-se” la km O din Bucureşti şi nu doreau să elibereze centrul Bucureştilor, dacă nu se respectă punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara. La acel punct era stipulat că membrii din fosta conducere a PCR, să nu aibă dreptul cinci ani să fie aleşi în funcţii de conducere. Ori în fostul CPUN majoritatea erau ”foşti”. Ţara întreagă era de acord cu Proclamaţia de la Timişoara. De fapt tot ce s-a elaborat acolo se bucura de un respect necunoscut până atunci la noi. Timişoara a fost sub teroare, a fost primul oraş ”liber de comunism”. În “insula” formată în Piaţa Universităţi, sub diferite motive s-au adunat şi foarte mulţi răufăcători, care acţionau şi ţineau sub teroare o bună parte a populaţiei din Bucureşti. Uni spun că aceşti indivizi ar fi fost infiltraţi, alţi că aceasta era “calitatea” protestanţilor. Cert era că în afară de faptul că centrul capitalei a devenit WC public, borfaşii au început să treacă la organizare şi atacurile lor să fie tot mai multe şi mai bine concepute. Erau foarte numeroase chiar şi ziua şi greu de contracarat de către populaţia civilă şi oamenii de ordine. Conducătorii protestatarilor, dacă la început s-au bucurat că li s-au îngroşat rândurile, acum au simţit că situaţia aceasta, le-a scăpat de sub control. Erau depăşiţi la toate capitolele. Protestul declanşat cu ţeluri măreţe, s-a transformat într-o debandadă şi fapte nelegiuite, creând un sentiment de nesiguranţă pentru bucureşteni şi chiar pentru ţară, deoarece şi în alte localităţi, unii au început să ”copieze modelul”. Acestei bube i-a venit vremea să fie extirpată. Ar fi fost bine pentru protestatari dacă de la început şi-ar fi verificat “aderenţii” înainte de-ai scăpa din mână.