Dar azi aveau şi ei o mica bucurie. Cinsprezece ortaci au primit de lucru. Copiii din cinsprezece familii vor avea iar ce să mănânce. Îi va ajuta Bunul Dumnezeu şi le va veni rândul şi altora. Este un început ce se va continua. Înainte de-a intra în mină trebuiau să facă, zece zile de instructaj la suprafaţă. Lor nu le-a rămas timp numai pentru două. Erau slabi ca nişte jigodii. Se gândeau că poate le vor prelungi instructajul. Credeau…Cu toate acestea şefii nu i-au pus direct la locurile de muncă, deoarece erau siguri că nu erau capabili de muncă performantă, încă. Au mai îndreptat şi burat liniile, au mai schimbat una, două armături, au mai curăţat vasarâşul (canalul de scurgere)…dar era nevoie de producţie. Încă mai “trăiau de pe o zi pe alta” până vor lua primul salar, aşa că nici antrenamentul şi nici forţele lor de altădată încă nu le-au revenit. Erau încă umbrele minerilor de altădată. Cu toate acestea au fost deja repartizaţi la locurile de muncă. Cam atât a fost cu regia. Cu această ocazie au primit şi foile de acord şi se aştepta de la ei tone de minereu excavat, metri de înaintare, armături şi cam tot ce cuprindea munca minerului din subteran. La locul de muncă unde a fost repartizat Ion, foştii lui stăpâni, nu s-au omorât să evacueze ultimele 5-6 atacuri. Nici instalaţiile, nici armăturile, nici alte lucruri nu erau aşa cum ar fi trebuit să fie după un gospodar. Materialul puşcat, de foştii stăpâni, erau “cubicii” lui pe care trebuia acum să-i evacueze. Armăturile ce le vor monta le vor aduce bani, cu forţa fizică…iar şi-a adus aminte de ea, nu era prea în regulă. Ca să pună “în lucru” frontul i-au luat vreo şase zile. Ajungea acasă de la schimb, rupt, se punea în pat şi dimineaţa-l sculau copiii: “Tati, tati scoală că se face ziuă”. Se ridica cu greu. Îşi înfăşura un prosop în jurul mijlocului, fără de care, nici nu s-ar putea îndrepta. Şalele-i erau frânte. Masa caldă pe care-o primeau la intrarea în schimb, n-o prea putea înghiţi ştiindu-şi copiii lui nemâncaţi în ziua aceea. Nu de puţine ori o ruga pe Saveta, bucătăreasa, s-o ducă ea la copii, măcar atât să îmbuce şi ei. Fantomele lui de copii pe care nimeni nu ştia ce-i mai ţine pe picioare, stăteau acasă, îl aşteptau şi să râzi nu alta, se străduiau să-l îmbărbăteze până-i dădeau lacrimile în ochi. Se uita la copii, nici mai buni nici mai frumoşi ca alţii, dar înţelegerea lor pentru el era puterea care-l trezea şi-l trimitea la lucru chiar şi atunci când uneori doi dintre ei trebuiau să-l ridice să-l înfăşoare, ba chiar să-l conducă o bucată de drum în întunericul dimineţii, până când erau siguri că de acolo o să poată să ajungă şi singur la vanglu (vagonet cu care intră minerii în mină).