Timid şi deznădăjduit a pătruns în atât de familiara incintă a minei. Se simţea ca şi cum şi-ar fi văzut casa părintească după mulţi ani. Îl revitaliza. Era jenat şi se simţea stigmatizat de privirile mute ale ortacilor “nepoftiţi” la lucru. Cu sufletul strâns şi c-o teamă de neexplicat se uita la grupul disperaţilor de dincolo de poartă. A mulţumit Celui de Sus că n-a uitat de faptul că-l aşteptau acasă copiii flămânzi. De acum şi ei vor avea îndestulare. Grupul de la poartă, ca prim gest de resemnare, au stins lămpile, apoi docili şi tăcuţi s-au dus spre casele lor, în care nu-i aştepta nimic atractiv, nimic liniştitor. Şi de această dată “li se propune” încă o vacanţă.
În timp, în diferite momente ale istoriei, breasla aceasta a minerilor, nu odată au dat ajutoare incomensurabile când Ţara o cerea. Au aceşti oameni au un adevărat cult al liniştii în ţară. Datorită faptului că ei de acolo…de unde muncesc, nu-şi pot ajuta familiile în vremuri de restrişte. De aceea sunt capabili de ori ce sacrificii pentru aş proteja familia şi a o şti în siguranţă. Nu de puţine ori au luptat pe două fronturi pentru acest deziderat. Pe un front stăteau cu puşca în mână, iar din subterane scoteau minereurile sau cărbunele de care Ţara avea atâta nevoie. În aceste zile în care sunt umiliţi, marginalizaţi, desconsideraţi, nu sunt puţini aceea care-şi aduc aminte de o vizită de lucru a lui Gheorghiu Dej în Valea Jiului, când regimul era popular şi evident că şi minerii aşteptau o salarizare mai bună şi alte facilităţi prin care să li se demonstreze că-i un guvern al poporului. Gheorghiu Dej cunoştea aceste pretenţii, reale de altfel. Cum s-a simţit omul acela când a rostit asemenea vorbe: “Stimaţi tovarăşi mineri, ştim cât de grea vă este munca în subteran (şi el era electrician la acea vreme), ştim câte greutăţi aveţi cu locuinţele, cu câte necazuri trebuie să vă luptaţi şi cu toate acestea, n-am venit să vă aduc nimic, ba mai mult cunoscându-vă ataşamentul vostru faţă de minunatul nostru popor, faţă de ţară, am venit să vă rog să măriţi producţia de cărbune cu toate că eu nu vă pot mări salariile încă în acest an. Dacă voi o să daţi mai mult cărbune, termocentralele vor produce mai mult curent. Dacă vom avea energie electrică vom înfăptui electrificarea. Dacă vom putea realiza electrificarea ţării, vom putea dezvolta industria. V-am spus toate aceste lucruri pentru a vedea cât de importanţi sunteţi voi şi munca ce-o faceţi pentru ţara noastră. M-am adresat vouă deoarece ştiu că aveţi o înaltă conştiinţă şi întotdeauna când ne-a fost mai greu, aţi pus umărul să scoateţi ţara din necaz. Şi acum ţara-i la greu. Şi acum am venit să vă solicit ajutorul vostru, nepreţuitul vostru ajutor. Vom putea să vă dăm în schimb, până vă vom putea remunera după importanţa muncii voastre, scutirea de chirie (24 lei pe lună, cam un litru de spirt sau mai precis 12 kg de făina de grâu), curentul o să-l aveţi gratuit (o locuinţă avea maximul patru becuri, plătit pauşal = 20 lei, aparate de radio în localităţile minere de regulă nu existau, numai staţii de radioficare. În nici-o gospodărie nu existau alte unelte electrocasnice. Această sumă era echivalentul a 11,7 pachete de ţigări Mărăşeşti sau aproximativ 6 halbe de bere), şi cărbunele pentru încălzire (35 de bani pe kilogram şi aveai dreptul la patru tone pe an-cartela U-2, echivalentul unui salar sau a unei mobile de bucătărie vopsite (nu erau alte modele). Acum aşteptăm cuvântul vostru “Şi cuvântul lor a fost: DA. Oamenii aceştia au înţeles şi înţeleg orice fel de greutăţi, dar nu suportă minciuna cu care încearcă să-şi justifice actualii conducători lipsa de profesionalism şi de orientare a ţări în general. Breasla lor de ce trebuie sacrificată fără milă ? Când îşi văd cum li-se se sfârşesc de foame pruncii, e normal că le vine: “să dea cu cuţitu-n chiatră”.