Trebuia să se trezească pe la patru dimineaţa pentru a avea suficient timp de pregătire înainte de-a întra în şut, dar parcă astăzi îl frigea aşternutul. Nu mai putea dormi. După trecerea a trei ceasuri dincolo de cumpăna nopţii, s-a ridicat din pat. Ardea tot de nerăbdare. Poate această zi ar fi putut-o compara oarecum, cu prima lui zi de şcoală. Atâtea emoţii, întrebări fără răspunsuri şi incertitudini avea şi acuma. Când s-a dat “ordonanţa” erau colective de mineri constituite cu afinităţi şi legături inclusiv familiale. Erau o forţă pe care „lumea” s-a “obişnuit s-o respecte” şi ministerul de interne. Acum cine or mai fi…mineri. Pe cine va mai cunoaşte el? Câţi or mai fi dintre foşti lui mineri şi ajutori de mineri? Poteca ce marca “poalele” Margăului, poteca de sub deal, pe care au mai circulat şi altădată mineri până prin anii ’60, acum era “ruptă” în mai multe locuri de capetele drumurilor care “permiteau” accesul maşinilor de marcă spre vilele din “cartierul” seringa sau alte construcţii care mai de care mai impozante care-ţi aduceau aminte încă odată cât de neînsemnat eşti tu cel care baţi în noapte, pe jos drumurile, făcute special pentru maşinile LOR. Deoarece ar fi absurd ca între toţi aceşti avuţi, să nu se afle şi unii mai ”descurcăreţi” ca alţii, care pur şi simplu şi-au “tras” vechea potecă în propriile lor curţi. Şi-ar mai fi putut imagina cineva că după patruzeci de ani, din nou se vor vedea luminiţele lămpilor minereşti. Din nou îşi vor “purta” minerii cizmele pe această potecă? De această dată luminile lămpilor erau mai puternice. Erau electrice, iar lămpile de carbid şi de siguranţă erau ca şi inexistente. Mergând singur, de, era mai devreme, era aproape imposibil să nu dea faţă cu una dintre ultimele făcături a noii sărăcii: câinii maidanezi. Se pare că şi câini îşi apreciază adversarul întrucât văzând că Ion îi aşteaptă, ei n-au mai plecat la ceea ce s-ar fi dorit: un atac. Fiecare şi-a văzut de-ale sale. Ajungând la mină şi-a adus aminte că poarta “lui”, poarta de Est a Săsarului, era sudată. S-a urcat pe deal pentru a ajunge în drumul de unde putea coborî la cealaltă poartă. Era deja transpirat. Respiraţia-i şuiera. A obosit de cât era de slab, cu toate că n-a făcut mai mult decât drumul de acasă la mină. În faţa porţi erau aproape toţi foştii disponibilizaţi. Parcă s-au adunat la Clubul Minerilor, clădire care era foarte animată în alte vremuri. Toţi minerii prezenţi la poartă parcă semănau între ei. Ion nu pricepea în ce consta această asemănare. Apoi a tresărit ca-ntr-o trezire. Da, toţi erau foarte slabi, sleiţi. Parcă se scurgea viaţa din ei. Cine ştie câte drame or fi trăit fiecare. Cine ar mai merge să lucreze în mină, după ce ştie ce înseamnă asta? Şi ei ştiau. Toţi ştiau şi mai ştiau că numai făcând munca aceasta mai pot supravieţui şi numai prin aceasta pot ajunge şi ei, în rândul a ceea ce numim atât de obişnuit: oameni. Era unica lor şansă şi cu toţii şi-o doreau cu ardoare cu toate că mulţi ştiau că nu vor mai fi niciodată capabili să facă ce au făcut altcândva. Într-un târziu a apărut un tip la poartă şi a început să dea citire unei liste pe care erau trecute câteva nume. Nici măcar n-au fost lăsaţi în curtea minei. Îi strigau de dincolo de poartă. Printre cei care şi-au auzit numele strigat era şi Ion. Numai lor li s-a permis trecerea prin poartă. Pe Ion îl îngrozea gândul că putea să fie şi el printre “ne strigaţi”.