– Noroc bun!
– Taci bestie! Gheorghe rămase ca trăsnit în uşa larg deschisă. Numai la asemenea explozie nu se aştepta de la Ion. Se ştiau şi se credeau prieteni şi uite… primire.
– Ce-ţi veni ?! Te-ai prostit ?! Vrei un pumn în cap să îţi revii ?! Ion scăpă un geamăt atât de puternic şi dureros că aveai impresia că nu va trece mult şi mintea-l va părăsi. Era un urlet pe care doar animalele-l pot scoate şi care nu-i prevestea lui Gheorghe nimic bun, un muget ce pur şi simplu îl demoraliza.
– Ce-i cu tine omule ? şi se apucă să-l scuture cât putea de tare pe Ion.
– Iiiii…iiii…a …mă lasă-n pace…
– Ce dracul ai? Vorbeşte odată! Te doare ceva ? Eşti bolnav?
– Nu, nimic. Nu mă mai doare nimic. N-am un cui unde să-mi pun pălăria. Cuvintele acestea au avut darul de-al trezi pe Gheorghe, care se uită în cameră de jur împrejur la…goliciunea de necrezut a acestei camere. Am avut dureri, continuă Ion, mari dureri când mi-am vândut: televizorul, combina, scaunul de sub fund, acum nu mă mai doare nimic. Nu am după ce să mă mai doară. Nu mai am nimic. Înainte, copiii mei plângeau de foame. Acum nu mai au voce să mai poată plânge. Nevasta s-a dus. De fapt eu am rugat-o să plece, poate ea se va putea salva, de noi…ce se mai poate zice ? Când a plecat nevasta avea 42 kg. Dumnezeu mai ştie pe unde-i, de-o mai fi în viaţă, ori poate i-o fi trebuit-o cuiva. La ce-i bună o femeie care, unde trebuia să aibă carne, ei i se vedeau… oasele acoperite de piele. De n-or aduce nimic copiii, mâine-mi dau foc în faţa prefecturii. Greva foamei nu mi-a fost luată-n seamă. Zice-se că de fapt m-am obişnuit cu ea. Care va să zică am antrenament de când rabd foame.