Spun aceasta deoarece noi încă mai suntem aici iar alţii au dispărut de pe pământ, din istorie, din…
După formarea Ţărilor, n-a durat mult, că au pornit turcii războaiele lor de cotropire. În tacticile de luptă folosite de comandanţii şi domnii noştri în acele bătălii, foloseau cele mai noi şi variate strategii. Astfel Vlad Ţepeş, domnitor muntean (1456-1462), nepotul lui Mircea cel Bătrân, foloseşte tactici care vor deveni moderne pentru Vestul Europei peste… 3-400 de ani. Aceste noutăţi, nu sunt cunoscute în alte părţi ale lumii, datorită faptului că Europa era “preocupată” de luptele seniorale, care evident erau povestite şi redate cu lux de amănunte la toate Curţile Europei. Pe cine să intereseze lupta pentru fiinţa naţională a românilor? Cu toate acestea, oamenii de cultură şi de mare influenţă din acele timpuri, îi admonestează pe „mai marii” Europei. În acest sens, cu toate că nimic nu se va schimba, în afara faptului că acele documente vor deveni recunoaşteri oficiale ale vitejiei şi jertfelor acestui neam, pentru existenţa lor şi a altora care beneficiau de liniştea ce le era asigurată de “zidul românesc” în faţa păgânilor, a cotropitorilor. Un oarecare francez Ferdinant scria: ”Ne preocupă luptele sterile din Anglia şi Franţa în secolele XIV-XVI. Ceea ce este cu adevărat important în istoria europenilor este rezistenţa grecilor, sârbilor, ungurilor, valahilor, moldovenilor, a ruşilor, în cele din urmă, faţă de turci din secolul XIII-lea până în secolul XVI. Graţie sacrificării “balcanicilor” şi a slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să continue în Europa Occidentală şi de acest lucru nu-şi dau seama suficient de bine germani, italienii şi francezii. ”Despre aceleaşi lucruri, şi aceeaşi formă de sacrificare a acestor popoare se pronunţă şi istoricul Kamal-Paşa-Jude, care uimit şi el de aceste fapte, considera că-i de neimaginat: “cum un popor îşi distruge propriile bunuri şi ale ţării, numai de dragul libertăţii”. Având atâtea de îndurat, nu numai de la duşmani ci şi de la prieteni, poporului român i s-a dezvoltat un deosebit de înalt simţ al dreptăţii şi libertăţii, fără de care, în a sa concepţie, viaţa n-ar avea sens. Cu dârzenie şi seninătate îşi oferă viaţa sa patriei, ca o ofrandă pe altarul ţări dezrobite. În asemenea “condiţii de trai şi muncă”, viaţa şi evenimentele-i solicitau continuu şi intens pe locuitori acestor meleaguri, care nu aveau o viaţa prea lungă (parcă acum este?). Nici din greşeală noi n-am avut şi poate n-om avea longevitatea cu care se laudă alte popoare. Vieţile noastre se “învârt” în jurul vârstei de 50 de ani, de cumva “n-ai dat in primire” mai devreme. Acest mod de trăire “rapid” n-a dat şanse poporului nostru de a-şi permite o viaţă de lux, sau de-a face lucruri inutile ori de-a le repeta, sau să-şi facă planificări de construcţia unor palate în… 300 de ani. Aici, azi, puteai să ai 300 de biserici, pe care mâine duşmanii ţi le puteau face scrum. Un an-doi se mai întâmpla (acesta este termenul) să n-ai războaie şi-ţi mai cârpeai din lipsuri. Cum perioadele de destindere i-a cam ocolit pe străbunii noştri, în intervalele acestea scurte, trebuia să-ţi refaci cât se putea, avutul. În acest context tot ce făcea românul trebuia bine gândit, deoarece s-ar fi putut, ca a doua oară, sau o altă revenire la acea lucrare, să nu mai fie posibilă niciodată