Cei doi prieteni, unul bihorean şi celălalt bistriţean au intrat “La vinclu” de-o cafea. Au căutat o masă de la care “să nu-i tragă curentul” şi ”bistriţeanul” s-a pus să-i deruleze întâmplările promise din trecutele vremi:
– Traiul poporului român, între vecini şi “prieteni”, uneori mai duşmănoşi ca duşmanii însuşi, le-a transformat, BUNILOR NOŞTRI, odihna în veghe, obligându-i să aibă pe lângă ei mai mult spada şi arcul, decât coarnele plugului, ori sapa. Veşnica hărţuială căreia trebuiau să-i facă faţă, deciziile care trebuiau luate în timp scurt şi care nu se puteau revoca, au călit oamenii noştri, care trăiau pe aceste locuri într-o perpetuă stare de veghe şi de luptă, obligându-i să dobândească nişte reacţii şi unele calităţi deosebite, care transmiţându-se din urmaş în urmaş au devenit native. În speţă este vorba de caractere, de fermitate şi promptitudine în luarea deciziilor marilor probleme care se cereau rezolvate imediat, inteligent, poate diplomatic şi, dacă se poate, cu cât mai puţine pierderi de oameni sau de bunuri materiale. Tot în acest context se menţionează şi o deosebită capacitate de adaptare la orice fel de luptă cu noul, sau vechiul său cotropitor, indiferent din care punct cardinal venea. Rapida adaptare a metodelor defensive, contracararea atacurilor invadatorilor, a permis respingerea lor în timp scurt, dar şi refacerea rapidă a distrugerilor şi a vieţii în totalitatea ei, după fiecare invazie. Aceste lucruri au fost posibil de realizat, numai prin folosirea din acest spaţiu al convieţuirii noastre, a tuturor posibilităţilor oferite de natură, practic orice fel de resurse avute la îndemână, uneori chiar şi fenomenele naturii.
– Scuză-mă că te întrerup ! Mă obsedează ceva ce ai spus mai adineaori. De fapt nu adineaori ai spus-o. Cândva am avut o poveste în care tu mi-ai zis că eu am fost singura ta certitudine. Cu toate că a trecut mult timp de atunci, nici acum nu-mi explic ce doreai să notifici, ori să scoţi în evidenţă prin replica aia.
– Ştiu şi eu. Expresia de care-mi aduci aminte, am spus-o când m-am prezentat prima dată la Cenaclul Scriitorilor. De cumva îţi mai aminteşti, aveam tipărite două cărţi. A apărut în ziar o invitaţie unde se specifica dorinţa membrilor Cenaclului de-ai cunoaşte pe cei care au “scos” cărţi în acel an. Eu n-am dorit să particip, dar profesorul Simion Bârle mi-a spus că: ”Este o dovadă de preţuire şi se impune s-o onorezi”. Atunci te-am cunoscut. Cunosc destule lucruri despre oameni, în general. Chiar la prima vedere reuşesc să-mi cunosc viitorii prieteni sau, de ce nu, pe ceilalţi. Tu ai fost singurul om care erai o certitudine pentru mine că voi putea face unele lucruri bune alături de tine în acea adunare eterogenă care era Cenaclul Scriitorilor. Pe moment, am avut impresia că m-ai agrea. Nutream şi eu aceleaşi sentimente de reciprocitate pentru tine. Despre acest lucru era vorba, despre impresia ce mi-am făcut-o în acele momente despre tine, despre persoana ta. Pentru mine erai o persoană onestă, o persoană de încredere, un om de caracter. Aşa te prezentai şi aşa te vedeam eu atunci.
– Mda, mi-a plăcut! Dar acum, cum mă vezi? Ori ai altă impresie? Dar să lăsăm acum astea, zi-i mai departe. Începe să devină interesant.
– Ca să revenim la poveştile Moşilor noştri, sper să nu-mi fi uitat paranteza din disertaţie, zise bistriţeanul Anton. Era vorba de acea „învăţătură” care ne-au impus-o acei care ne-au dorit să le fim slugi şi ei să-şi rezerve un trai de opulenţă, de huzur pe pământurile strămoşeşti, din sudoarea noastră, cred că nu i-am dezamăgit. Am fost învăţăcei buni.