Această cerinţă mai presupunea şi a se înscrie într-un context de apărare perpetuă, de veghe permanentă, timp în care, tot el, prim munca lui, urma să-i dea valoarea socială bunului, utilitate, valoare estetică, dacă mai avea timp.
– Dar sufocantă viaţă au mai avut bunii noştri, ”respiră” profund Dan, interlocutorul lui Anton din Bihor. Ce să mai spunem de ”somnul de după amiază”?
– Se pare că numai morţii şi-l permiteau. De fapt chiar dacă nu munceau efectiv, erau obligaţi prin forţa împrejurărilor să gândească la modul de execuţie a uneltelor, care-i ajutau aproape în toate muncile, atât la cele paşnice cât şi în război, lucru recunoscut că românii şi-au creat majoritatea sculelor cu dublă întrebuinţare. Dintre acestea se poate aminti baltagul, care pe timp de pace-l găseai la oblâncul şeii sau tarniţei (şea confecţionată din lemn), la belciugul căruţei, sau în lupta cu fiarele şi duşmanii. Este vorba de un topor mai suplu care are o coada mai lungă având o greutate mai redusă faţă de toporul obişnuit. Acest baltag este nelipsit în orice acţiune a locuitorilor de la munte. Scriitorul M. Sadoveanu a scris un roman căruia i-a dat numele acestei unelte.
Între preocupările românilor din toate timpurile, era şi “îmbrăcatul în casă”. Confecţiile şi elementele de îmbrăcăminte pe care le foloseau şi ele erau gândite cu dublă întrebuinţare. Adică să asigure pe timp de pace protecţia corpului la frig şi intemperii, iar pe timp de război să protejeze luptătorul de lovituri fatale. Aşa au devenit hainele de piele, să fie purtate cu lâna întoarsă. Este vorba atât de căciuli cât şi de sumane, care s-au transformat în “gube”. Au luat o asemenea înfăţişare datorită faptului că sabia sau toporul nu taie “pe lână” numai în cazul în care lovitura-i perpendiculară, ceea ce se nimereşte mai greu în timpul luptelor. Aceste haine cu lâna întoarsă anihilează şi loviturile date pe la spate exceptând cele împunse. La lovituri de sus în jos ale săbiei luptătorul era protejat. Aşadar, hainele, în afara faptului că-i proteja de frig, de ploaie şi vânt, confecţionarea lor după asemenea cerinţe, le proteja şi viaţa la eventualele agresiuni. Opincile, încălţăminte prin excelenţă de protecţie la geruri şi căldură, este o altă piesă gândită “cu profil universal”. Creează purtătorului o senzaţie de uşurătate în deplasări, pe orice teren dar mai ales pe cărările umede de munte, unde picioru-ţi este protejat împotriva intemperiilor, dar mai ales împotriva luxaţiilor, care în orice vreme nu sunt dorite de nimeni.(iniţial opincile se făceau din piele).
Casa, locul cel mai intim al omului, fără de care n-ar putea exista ambientul familial, acoperită cu stuf sau şindrilă, cu preponderenţă în secolul XV, dar şi mai apropiat în timp, erau privite ca nişte construcţii de serie şi majoritatea, în vremurile acele, ca adăposturi provizorii. Casele nu de puţine ori erau incendiate chiar de proprietari, dacă acest lucru era necesar.