S-a putut realiza acest lucru datorită faptului că în acel sat, circa jumătate dintre oameni erau botezaţi în cultul baptist. Nu le-am cunoscut istoria, dar ei cunoşteau că ponderea americanilor din Statele Unite erau de aceeaşi religie cu ei. Prin diferite canale, problema acelui sat românesc a ajuns până pe masa preşedintelui SUA, cu un foarte puternic recul în diplomaţia, anti-românească din acea perioadă. Cum conducătorii de atunci îşi doreau o “imagine” în lume mai frumoasă decât se poate, n-au mai insistat cu Întovărăşirea şi oarecum au abandonat ”problema”. Într-un consens parcă, nici cetăţenii care populau satul, sfătuiţi fiind probabil şi din afară, n-au mai revendicat nimic, toate rămânând în acel stadiu. Totul a fost “uitat” în faza de abandonare totală şi de aici, sau mai bine spus de atunci, furnicile si-au făcut “meseria” .Apoi, ciudăţenia lucrului, în final nici lor nu le-a mai trebuit acel pământ, abandonându-l şi ele, ne-au pus pe noi să stricăm munca furnicilor. În 1968, un preşedinte american, plăteşte în dolari construcţia unei biserici baptiste care v-a avea de această dată, pământul de sub ea, întăbulat. Acum când în ţara asta se construiesc mii de biserici, s-ar putea spune,” Şi ce-i cu asta?”. Era un lucru extraordinar, deoarece pe atunci, acest cult era interzis. Aceasta metodă sau procedură a fost folosită ca portiţă, de care au mai uzitat şi alţii pentru alte construcţii. Cu toate acestea n-au putut duce la distrugerea ”doctrinei” comuniste, chiar dacă excepţiile existau, după cât se vede.
Acu, zice profesorul, eram din nou pe jar. Pentru a doua oră am auzit folosirea acelui apelativ la adresa mea. Afară era vremea după care s-au luat lingviştii şi au formulat – să nu dai un câine afară -.
Era aprilie, era un vânt de-ţi seca sufletul în tine şi cu această ocazie, vremea-şi scutura din nori, ultima rezervă de lapoviţă pe acel an.”Prietenia” vântului era aşa de mare că-ţi simţeai oasele parcă mulate de el. În Noul Centru proaspăt terminat, pe circa 10 ha, în diferite trepte şi cu grosimi diferite trebuia amenajat pământul de flori, în rondouri şi alte forme şi modele, pretinse de arhitecţi. În pământul acela proaspăt pus şi bine udat, nouă ne-a revenit plantarea arbuştilor. Trecuse şase ore dar eram departe să terminăm miile de arbuşti care stăteau parcă şi se uitau la noi. În schimb nouă, în afară de vântul care ne mula oasele, acum şi umezeala care aproape îngheţa pe noi, ne” ajuta” în această operaţie. M-am hotărât să întrerup munca şi să las copii să plece. Asemenea condiţii de lucru erau de nesuportat. Atunci m-am văzut înconjurat de nişte ”oameni” care m-au ”sfătuit” să-mi văd de treabă. Am încercat să le explic că această muncă se poate face şi de plăcere şi în alte condiţii, fără nici-o pierdere, pe când acuma riscăm să băgăm toţi copiii în spital. ”Este imposibil” mi-a spus unul dintre ei. Am căscat gura să-i argumentez viabilitatea spuselor mele. Când deasupra noastră se propaga un zgomot infernal de elicoptere. După trecerea elicopterelor, persoana pe care n-am putut-o determina să lase copiii acasă strigă : ”Gata pentru astăzi, continuăm mâine”. Profesorul foarte contrariat a cerut explicaţii. Tipul jovial i-a răspuns ”Tovarăşul Secretar General a fost la vânătoare la Cavnic. Ştiam care-i va fi ruta de întoarcere. Tov. Prim a raportat plantarea noului centru cu arbuşti. Nu se făcea să treacă Tov. Secretar General pe deasupra şi să nu vadă copacii plantaţi”. Nu mai era nimic de zis. Ba mai este ceva. Ce n-am terminat noi atunci, s-a terminat după…doi ani. Aşa am fost eu cel mai grozav. De atunci acest apelativ nu-l mai doresc nici la duşmani”şi-a încheiat profesorul amintirile.
Trecând de la gândurile şi poveştile altora la ale sale, analizând realizările vis-à-vis de cereri, Nelu, preşedintele de Ligă sindicală minieră, a ajuns la convingerea că în spatele lui se unelteşte, chiar de către cei mai apropiaţi colaboratori. Acum îşi explica toate nereuşitele în munca sindicală şi uneori chiar şi în viaţă. Şi-a dat seama de aceste lucruri prin curajul cu care patronatul propune soluţii de batjocură aproape la fiecare negocieri, ştiind că forţa de muncă n-are de unde s-o ia, n-are şcoli unde s-o pregătească şi cu toate acestea… Ce s-ar mai putea face înainte de-a fi prea târziu? Şi cum va arăta acel prea târziu acolo unde interesele se pare că nu mai ţin cont de nici-o lege, de nici-o logică? Se pare că s-a ajuns într-un punct critic. De aici ori cum se va opera durerea se va simţi. Trebuie să-i prevină pe cei care încă nu ştiu aceste lucruri !