Până la urmă tot într-un local de fumători, cu miros de acru, au nimerit. Chelnerul, pe ei. I-a sosit câştigul şi după vreo cinci şase minute de eschivări s-au pus pe destăinuiri.
– Hai şi povesteşte ce puneţi la cale.
– Observ că cine te-a fiert pe tine, te-a fiert bine. Poate că este o situaţie mai ciudată, dar nu-i anormală la “normalitatea” de azi. Totul a început de la Simpozionul pe care l-am avut în septembrie. Împuterniciţii zilei impulsionaţi de titlul cărţii lui Burnar, simpozionul a primit titlul de: ”Provincialul şi provincialism”. Eu unul nu-i dădeam un titlu de referat mai ales că această temă nu şi-o pune nimeni dintre creatori, deoarece cel ce creează nu creează pentru a servi unor răutăţi ale falşilor creatori din Bucureşti. Practic pe creator nu-l zdruncină o vorbă aruncată în vânt de-un fitecine. Cu toate acestea, cine creează, consider eu, nu creează să devină bucureştean, el creează că are talent, că are ceva de spus, s-au de arătat. De aceea eu cred că cele două lucruri nu se prea leagă, mai ales că nu cred să se fi speriat vreun creator bucureştean care a auzit de simpozionul nostru. Cu toate acestea, măriile lor a crezut că-i bine să-l boteze aşa, din purul motiv ca să nu audă altceva, sau poate ceva, ce n-ar fi plăcut auzului domniilor lor. Că nimeni nu s-a transformat în creator de metropolă sau cu recunoaştere din partea lor, o şti şi tu şi ceilalţi. După această ”dezbatere” care probabil n-a servit numai stomacului şi ce năcăjiţi erau cei care au audiat materialele şi probabil au savurat ”discuţiile” dar cu greu şi-au găsit loc la pomana primăriei, deoarece nu erau locuri pentru ”neconsacraţi”. După acea masă, uni au observat că promisiunile de tipărire a unor cărţi şi materiale ale cenaclierilor care n-au publicat s-au spulberat. S-au spulberat şi promisiunea atât a primăriei, cât şi a Inspectoratului pentru Cultură, de-a tipării fiecărui autor măcar o carte pe cheltuiala lor. Fiind oameni mari, uni atât de mari că nu le mai permite vârsta să mai aştepte, au considerat că problemele care ar fi trebuit discutate şi nu amânate la infinit spre a nu mai fi discutate, trebuiesc totuşi puse pe tapet. Şi cum problemele lui Şiman au avut o primă urgenţă, Şiman a venit cu propunerea, ca într-o miercuri să participăm noi la discutarea problemelor noastre, mai ales că s-a observat fenomenul că: invidioşii sunt mai organizaţi ca ceilalţi. Chestia asta cu invidioşii, întru început, era de domeniul fabulaţiei, dar n-a trecut mult şi ne-am dat seama că este un lucru foarte real. Pe scurt tu şti că omul acesta, Şiman a publicat zece cărţi de poezie având 125-150 pagini, în numai şapte ani. A avut redactori de carte oameni deosebiţi: domnii Cozmuţa, Leschian, Filip, Bilţiu şi alţii. Poţi să-ţi imaginezi că la zece cărţi tipărite să nu ai nici-o cronică? Să nu scrie nimeni nimic despre munca ta nici de bine şi nici de rău. Este un fenomen de neimaginat. Nu-i de crezut asemenea lucru şi totuşi este adevărat. Această nepăsare n-ar fi avut acest impact pentru poet, dacă ar fi fost un începător, un june (cărora li se face la patru versuri un adevărat soclu care evident este sprijinit de portretul lui), dar cum omul este pensionar şi nici de acasă nu are mare sprijin psihic, aceste cărţi au devenit pentru el sursa ambiguităţi vieţii sale.