Anton plecă să-l prindă pe Dan. Dorea să-l întâlnească, nu atât pentru articolul care urma să i-l returneze cât mai ales că avea nevoie de el, de manifestările sale, manifestări de boem, de vivacitatea lui de-a reaşeza valorile, în speţă cele culturale. Uneori apropierea lui Anton de Dan, îi crea o stabilitate în gândire, o linişte care era identică cu starea pe care o avea numai când mergea pe plaiurile natale ”să-şi mai încarce bateriile”. Discuţiile purtate de Dan îl calmau, erau ca un balsam, chiar dacă Dan nu era în cele mai bune toane şi-şi dădea drumul la gură, exact cum numai el o putea face. Poate că şi asemenea vorbe îşi aveau rostul lor. Oricum nu putea sta prea mult departe de el. În mintea lui Anton Dan era ca un personaj mitic, care deschide un geam prin care intră toate ştirile şi toate întâlnirile, poveştile tuturor cunoscuţilor, de când ei s-au despărţit ultima oră. Ciudat este că ei nu se considerau prieteni în adevăratul sens al cuvântului, dar nu s-au gândit niciodată ce s-ar face dacă nu s-ar mai vedea. Îl simţea ca pe un frate. Mai mofturos şi răbufnitor, dar un frate. Anton era sigur că-l va găsi pe Dan, numai că această iarnă, iarna lui 2001/2 când zăpada avea peste un metru în Baia Mare, mai mare ca în ’53, acum când carburanţii au sărit peste 20000/litrul, le-au consumat toţi banii, toate economiile şi Dan trebuia să bată Bucureştiul cu jalba-n proţap ca să nu-i stea parcul de autobuze în garaj, ceea ce-i aduce pierderi incomensurabile unităţii sale. Aşa că întâlnirea dintre cei doi s-a amânat cu mai bine de vreo lună, când s-au întâlnit cu totul întâmplător. Anton fusese cu Şiman la doamna Mariş, artista plastică, pe care Şiman a rugat-o să-i ilustreze coperta şi interiorul unei cărţi de poezie. După ce au plecat de la pictoriţă, Şiman s-a dus către casă, iar Anton aştepta autobuzul 3 să plece acasă. Atunci l-a văzut Dan.
– Domnul se grăbeşte? Îl abordă Dan.
– Bine Dane, mă faci să-mi fie dor de tine?
– Anton nu vorbi de astea că se uită lumea la noi.
– Or fi aşteptând şi ei autobuzele tale. Ce să facă până sosesc?
– L-am văzut pe Şiman, eraţi împreună?
– Da am fost la doamna Mariş.
– De fapt ce puneţi voi la cale?
– Doreşte să-şi ilustreze ultima carte de versuri. Am crezut că şti.
– Domnule nu despre asta te-am întrebat, tu, Şiman, Mihai se zice că mai vine unul Filip, vă întâlniţi săptămânal şi tot şuşotiţi de unul de altul, despre asta-i vorba. Puneţi de vreun partid, faceţi vreo asociaţie, care-i scopul?
– Gândeşti că eşti nevastă-mea. Ai devenit gelos.
– Te rog nu mă lua cu vraja. Pe mine nu mă interesează ce puneţi voi la cale, dar pe alţi-i alarmează.
– Să ştii că ultima dată când ne-am întâlnit noi doi, mi-am făcut probleme de conştiinţă că te-am reţinut atâta cu poveştile mele, dar acum cu toate că nu-i vorba de fracmasonerie este o poveste mai lungă care trunchiată nu-i relevantă pentru ce mesaje poartă.
– Şi cine te opreşte s-o derulezi.
– Uite care-i chestia. Se uită unul la mine. Poate mă cunoaşte. Hai într-un local.
– Cum vrei tu. Vorba vine, de fapt ei îşi doreau un local unde să se simtă în voie. Se pare că din acestea se fac mai puţine.