Anton ieşi din casă pentru a se întâlni cu Dan. Avea un articol la care ţinea mult şi Dan i-a promis că-l ia de la Opinia, si i-l aduce. În faţa blocului îl întâlneşte pe Nelu, preşedintele de sindicat cu care se cunoşteau nu numai pentru că erau vecini, dar şi datorită faptului că Anton predând la o fostă şcoală minieră, nu de puţine ori se consultau pe diferite teme. Pe această pârtie Anton l-a chestionat despre sănătatea ortacului care s-a accidentat.
– Ce pot să-ţi spun, că omul a ieşit din spital, cum a ieşit, dar pe propriile picioare. Cu piciorul desigur că vor mai fi probleme. Comitetul sindical a hotărât să-i suporte cheltuielile cu spitalizarea. A fost totuşi norocos că l-au pensionat. Pe ceilalţi ortaci, care au fost angajaţi, i-au dat pur şi simplu afară. Până-i va veni pensia, am putut să le asigur o dată pe zi o masă.
– Nelule, aud şi eu, văd şi eu multe. Multe le şi dezbatem în diferite grupuri, dar am impresia că şi voi uneori vă legaţi doar de funcţii. Chestia asta nu se referă la persoana despre care am discutat, aici vede oricine că o mai bună rezolvare n-ar fi putut realiza nimeni, dar mişcarea sindicală era ceva mai laborioasă, nu numai negocierea salariilor şi poate această unică operaţie, rezolvată de ce să ascundem cu destul de mare greutate. Ştiu că până acum politica patronatului a vizat un singur punct: reducerea drastică a personalului miner. În faza a doua se va trece la reducerea drastică a salariilor. Cât timp aţi fost o armată nimeni nu v-ar fi putut ţine piept, de aceea nici ei n-au dorit să vă şicaneze, când nu erau siguri de reuşită. Acum se poate trece la punctul următor, reducerea drastică a veniturilor. Cât de drastic? Până fiecare om din ţara aceasta va considera, că nu mai merită să lucreze în minerit. În concentrarea voastră pe menţinerea salariului la cote rezonabile, aţi omis celelalte elemente ale luptei sindicale. Şi ca să termin, ceea ce vi-se impută şi pe drept cuvânt aşa şi este, abandonarea pensionarilor. Eu am mai prins şi celelalte sindicate, dar cine s-a înscris într-un sindicat, în acela rămânea până la sfârşitul vieţii. Este mult mai comod pentru voi aşa dar pentru mine, exact când nu mai am pe nimeni şi sunt şi neputincios, mă văd total abandonat. La acest lucru mai trebuie să reflectaţi. De fapt sindicatele trebuie să sprijine sindicaliştii pe tot parcursul vieţii lor, nu să-i abandonez când ei au mai multă nevoie de tine, când sunt pensionari.
– Domnule Anton trebuie să-ţi spun că este destul de ciudat, dar la sindicate se pare, ca şi la fotbal, toată lumea care-i neimplicată se pricepe de minune. Numai zilele trecute, dar de această dată trebuie să recunosc că persoana aceea avea ceva cunoştinţe în materie, am fost întors pe toate feţele şi mi s-a dat şi peste nas. Totuşi cred că o să treacă multă apă pe Săsar, până când mişcarea sindicală va fi ceea ce trebuie să fie. Datorită orgoliilor şi infatuărilor, nu putem uni toate sindicatele pentru a deveni o forţă. Dezbinările şi fuga după o funcţie plătită, este unicul ţel a multor şefi şi şefuleţi de prin sindicate. Dacă mai ţi cont şi de faptul că pot face orice potlogării fără a putea fi urmăriţi penal cinci ani după pierderea funcţiei, îţi dai seama că un asemenea post e mană curată pentru vânătorii de scaune. Constat cu această ocazie că am început şi eu să dau lecţii despre mişcarea sindicală şi poate că nu celui care i-ar fi de folos acest lucru.
– Nu-ţi face probleme, poate nu-mi strică nici mie.
– Atunci mă bucur că nu te-am plictisit cu gândurile, problemele şi nerealizările mele.
– Îţi doresc numai bine şi putere de luptă.
– Mulţumesc şi la bună vedere!
– La bună vedere domnule Nelu!